Nu sunt înzestrat cu darul oratoriei și n-am să vorbesc mult. Dumnezeu m-a înzestrat cu darul muzicii, fiind 29 de ani solist vocal de operă, timp în care am cântat roluri de bariton de toate mărimile și de toate genurile: liric, spint și dramatic.

La biserică pot spune că am cântat de 50 de ani și nu m-am dezlipit niciodată de Biserica-mamă. De când am fost nevoit să mă retrag de la facultate, în 1952, în urma îmbolnăvirii mele de TBC din cauza lipsei de mâncare și cazare (tatăl meu fiind ridicat într-o noapte de acasă și dus fără judecată în lagărele comuniste), de atunci Biserica a fost pentru mine mamă și tată; am fost scos din cămin și de la cantina studențească. De atunci, din fragedă tinerețe, am făcut multe pelerinaje la biserici și mănăstiri. Și pe unde m-am dus, am cântat numai și numai din credință și din dragoste pentru Dumnezeu, Care mi-a salvat viața. Boala pe care o aveam era incurabilă; până atunci nu apăruseră antibioticele în țara noastră. Nu m-am înghesuit niciodată să cânt acolo unde se cânta bine. Unde nu se cânta prea bine, sufletul mă îndemna să ajut și eu la înfrumusețarea Casei Domnului cu cântări și laude.

În asemenea împrejurări l-am cunoscut pe Părintele Paisie Olaru. L-am văzut și lăcrimând când cântam împreună cu soția anumite pricesne. Era un om blând, plin de dragoste și bunătate, care venea ca un pansament părintesc peste rănile vieții mele. La dânsul ne-am găsit cea mai mare alinare și pentru aceasta ni l-am ales ca duhovnic. Era de o bunătate și dragoste rar întâlnită, se bucura ca un copil de orice lucrușor pe care i-l dăruiai și nu știa cum să te fericească în schimb cu alte lucruri sau desfătări duhovnicești. Odată, urcând de la Agapia la Sihla, am întâlnit un om care cobora cu un fagure de miere. Știind că-i fac bucurie Părintelui Paisie, i-am cerut o bucățică de fagure și mi-a dat o bucățică mică pe care i-am dăruit-o Părintelui Paisie. Atât de mult s-a bucurat părintele, nu pentru micuțul fagure, ci pentru dragostea cu care i l-am dăruit, încât ne-a strâns în brațe pe amândoi, ne-a așezat sub patrafir și se ruga lui Dumnezeu cu multă căldură și insistență, zicând: „Doamne, dă-mi și pe aceștia ca fii duhovnicești”. Și când se ruga, parcă vorbea cu Cerul: „Da, Doamne, știu că mai am doi fii duhovnicești, pe Gheorghe și Maria Dolores (de la Filarmonica din București), dar te rog, Doamne, dă-mi și pe aceștia: Marin și Maria”. Plecând apoi de la dânsul spre Sihăstria cu multe binecuvântări și parcă ușurați de toate necazurile vieții, am văzut pentru prima dată pe soția mea sărind (într-un picior) de bucurie prin pădure și zicând: „Mai am un tătic! Mai am un tătic!”. Altădată nu ne-a lăsat să plecăm de la dânsul până nu am primit un prosop în dar. Nu voiam să-l păgubim, dar nu puteam nici să-l refuzăm pe Părintele Paisie. Acest prosop este acum aici, la această expoziție.

Altă dată, de 15 august, de ziua soției mele Maria, ne-a cuprins în brațele sale să ne facă rugăciuni și deodată a scos, zâmbind, din sânul său o frumoasă iconiță cu Adormirea Maicii Domnului, pe care soția mea o păstrează și acum ca pe o comoară.

Altă dată, când deja ne îndreptaserăm spre ieșire, l-am auzit strigând: „Stați! Stați!” Ne-am oprit și l-am văzut venind spre noi cu ceva înșirat pe o sfoară și zicând cu multă dragoste: „Stați să vă dea tata niște carne de la Sihla”. Și ce credeți?... erau ghebe uscate înșirate pe ață. Ne-am amuzat mult, i-am înțeles dragostea și le-am primit cu bucurie. Când le-am mâncat acasă – se înțelege ușor – ni s-au părut cele mai bune ciuperci din lume. Iată ce face dragostea!... Și din lucruri atât de simple.

Nimănui nu i-am făcut atâtea poze ca Părintelui Paisie Olaru și asta numai de dragul Părintelui Paisie; o parte din ele sunt expuse în această expoziție. Am să vă relatez acum o întâmplare deosebită cu soția mea, când eu nu eram împreună cu dânsa (fiind ocupat în deplasare). După ce soția mea a luat binecuvântare de la Părintele Ilie Cleopa (de la Sihăstria) să poată ajunge cu bine la Sihla, să-i ducă Părintelui Paisie fotografiile pe care i le făcusem, a pornit pe jos de la Sihăstria spre Sihla. Și cum soția mea merge foarte încet (având picioare bolnave), acest drum îl făceam de obicei în două ore și jumătate la urcare. Atunci însă soția mea a făcut acest drum în 45 de minute la urcare și ajungând la Părintele Paisie și întrebându-l cum se explică această minune, Părintele Paisie, care se afla în pragul chiliei zâmbind ca și cum ar fi așteptat-o, i-a răspuns cu multă căldură: „Dragostea, soră Maria!” Nu avem cuvinte pentru a putea exprima îndeajuns această mare dragoste a Părintelui Paisie.

Părintele Paisie era și văzător cu duhul. Maica Ierusalima, stareța Mănăstirii Râmeț, ne-a povestit că atunci când părintele Dometie – duhovnicul Mănăstirii Râmeț – a murit, dânsa suferit foarte mult și deseori nu putea să-și stăpânească plânsul. Maica Ierusalima a plecat atunci la Părintele Paisie Olaru pentru a discuta cu dânsul despre această stare sufletească... Ajunsă la Mănăstirea Sihla, l-a găsit pe Părintele Paisie în curte tăind lemne și mare i-a fost mirarea când Părintele Paisie, cu spatele fiind și nevăzând-o niciodată până atunci, i-a rostit numele, întrebând-o: „Pentru ce ai venit, Maică Ierusalima?” Și maica i-a explicat pentru ce a venit. Părintele a ascultat-o cu atenție, i-a spus să stea puțin afară, a intrat singur în chilie și s-a rugat. După aceea a chemat-o în chilie, i-a făcut rugăciuni și i-a spus: „De acum n-ai să mai plângi”. Și Maica Ierusalima ne-a mărturisit că, într-adevăr, de atunci n-a mai plâns.

Am mai auzit și alte persoane care s-au convins că Părintele Paisie a fost văzător cu duhul.

Când a adormit Părintele Paisie Olaru și a plecat dintre noi la Domnul, am dorit mult să-i facem poza pe porțelan la Cluj, pentru a fi pusă pe crucea sa din Cimitirul Sfintei Mănăstiri Sihăstria. Mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a îndeplinit și această dorință pentru Părintele Paisie, care, pe lângă cele arătate mai înainte, nu uita niciodată să roage pe Dumnezeu, zicând: „Binecuvintează, Doamne, căsuța lor, măsuța lor și fă-le parte și lor de un colțișor de Rai”.

Am făcut toate acestea de dragul Părintelui Paisie și îl rugăm să mijlocească pentru noi toți la Dumnezeu, să ne ajute să ne întâlnim cu toții la Poarta Raiului, după cum dânsul obișnuia să ne ureze și să ne binecuvinteze întotdeauna la despărțire. Și îl mai rugăm să ne însoțească cu dragostea lui mare în acel colțișor de Rai și să nu mai plece niciodată de lângă noi.

Marin-Marius Truiculescu, solist la Opera Romană – Cluj

(Părintele Paisie Olaru, povățuitor spre poarta Raiului, în memoriam, Editura Trinitas, 2005, pp. 290-293)