Și câți urăsc Crucea (diferitele necazuri) se aseamănă cu diavolii, care numai văzând-o fug. Mulţi se cutremură de Cruce, pentru că socotesc că numai este alt Rai, decât această lume care se vede. Şi fiindcă n-o iubesc, urmăresc voile lor, vieţuind ca nişte dobitoace necuvântătoare. Când le vine vreun necaz, se plâng şi hulesc, nesocotiţii, şi se silesc să scape de ceea ce nu pot. Alţii urăsc lumea şi din toată inima poftesc Crucea; iar când vine necazul nu fug, ci bucuros îl primesc, zicând ca Apostolul: „Iară mie să nu-mi fie a mă lăuda, fără numai în Crucea Domnului nostru". Cu adevărat, ni s-ar cădea să urâm pe cei ce ne împiedică de la Cruce, şi să iubim pe cei ce ne supără, după cum se arată în sfânta Evanghelie, când Petru ruga pe Domnul, să nu ia o moarte ca aceea. Şi de multa dragoste ce avea, se întrista să-l vadă astfel pătimind. Atunci s-a întors Domnul către el, mânios zicându-i: „Mergi înapoia mea Satano, căci sminteală îmi eşti, pentru că nu cugeti cele dumnezeieşti, ci cele omeneşti".

Din aceasta pricepem că necazurile sunt bine plăcute Domnului, şi oricine zice împotrivă, să-l urâm ca pe diavolul; iar celor ce ne necăjesc, să le mulţumim, precum a făcut Domnul, numind pe Iuda prieten al Lui când l-a vândut cu sărutare, ca să ne dea nouă pildă, să avem ca pe nişte prieteni pe cei ce ne gonesc, ca cei ce sunt unelte ale mântuirii noastre. Nesocotinţă a noastră este, să fugim de un vrăjmaş. În necaz cu cât căutăm să fugim de el, cu atât mai mult ne stăpâneşte; şi când îl primim cu bucurie, îl trântim la pământ, precum a făcut Domnul, zicând vrăjmaşilor: „Eu sunt" şi îndată i-a aruncat la pământ. Nu fac aşa cei puţini la suflet şi iubitorii de trup, ci socotesc că fugind de necazuri se mântuiesc, dar se înşeală, nepricepuţii, căci Crucea întristează mai mult pe cei ce fug de ea, şi-i urmăreşte în tot locul; iar când li se pare, în nerăbdarea şi hula lor că scapă, atunci se ridică împotriva lor cu mai mare pedeapsă şi moştenesc acea muncă. Aşa a pătimit tâlharul cel rău, pentru hula lui nesocotită. Alţii primesc cu Crucea, Raiul; adică mulţumesc lui Dumnezeu în necazuri, şi mărturisesc că sunt vrednici de toată pedeapsa, ca şi tâlharul cel bun, care a mărturisit pe Cruce pe Stăpânul şi a mustrat pe celălalt tâlhar, zicându-i: „Nu te temi de Dumnezeu? noi pătimim pe drept după faptele noastre...". Vezi recunoştinţa tâlharului? Aşa fac cei ce iubesc pe Domnul. Se cunosc vrednici de moarte, nu se deznădăjduiesc şi mai ales mărturisesc pe Hristos răstignit pe Cruce şi se roagă lui să-i învrednicească împărăţiei Sale. Şi cu cât rabdă mai cu tărie, cu atât Crucea li se face mai uşoară, şi au atâta dorinţă să o ridice, încât nu le pare că poartă Crucea, fiindcă dragostea lui Hristos acoperă tot necazul şi amărăciunea ei şi simt un foc lăuntric, prin credinţa lor vie, care biruieşte şi covârşeşte orice pedeapsă şi chin.

(Monahul Agapie Criteanu, Mântuirea păcătoșilor, Editura Egumenița, 2009, pp. 146-147)