Gândurile „bune”, mişcate de mândrie, sunt prinse de diavol. Asupra gândurilor bune pornite din smerenie şi din iubire diavolul n-are nici o îndreptăţire.

Nimeni să nu se încreadă în gândul lui, pentru că dacă este om duhovnicesc se va rătăci, iar dacă este lumesc îşi va pierde minţile.

Să nu te încrezi în cugetul tău, nici dacă îţi spune că eşti un nimic, nici dacă-ţi spune că eşti sfânt.

Omul, când acceptă ceea ce i se întâmplă cu gândul de-a dreapta, primeşte ajutor. În timp ce atunci când lucrează cel de-a stânga, se chinuieşte, se topeşte, se pierde.

Gândurile bune = deşertare = har dumnezeiesc.

Doar când omul pune gândul cel bun, îndreptăţeşte harul dumnezeiesc să vină.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Mica filocalie, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2009, p. 128-132)