Gheorghe Eminovici, tatăl „Luceafărului poeziei românești”

Comemorăm 132 de ani de la trecerea la cele veșnice a lui Mihai Eminescu. După cum știm 2021 a fost închinat de Patriarhia Română a fi „Anul comemorativ al celor adormiți în Domnul”. Sub această egidă, să ne reamintim de tatăl poetului: căminarul Gheorghe Eminovici. 

Gheorghe Eminovici s-a născut la data de 10 februarie 1812, în satul Călinești din ținutul Sucevei, fiind primul din cei 7 copii ai cântărețului bisericesc Vasile Eminovici și ai soției sale Ioana, născută Sărghei. Vasile a stăruit ca feciorii lui să învețe o brumă de carte cu dascălul Ioniță din Suceava, probabil un coleg sau prieten de breaslă cu el. Trecut de 16 ani, Gheorghe a plecat de-acasă, urmând să-și rostuiască viața după a sa chibzuință, devenind diac la curtea boierului Mustaţă, apoi administrator al moșiei Dumbrăveni a boierului Balș, care mijlocește la domnitorul Mihail Sturza ca să-i dea rangul de sluger.

Pe 29 iunie 1840 slugerul Eminovici, de 28 de ani, s-a căsătorit cu Raluca Iurașcu, soții locuind inițial într-un imobil aflat în proximitatea bisericii Uspenia din Botoșani, unde s-a născut Mihai. La un an de la căsătorie, Domnul țării îl ridică pe tânărul Eminovici la rangul de căminar. Până-n 1847, când Gheorghe Eminovici hotărăște să cumpere de la boierii Petrino moșia Ipoteștilor, i s-au născut primii 6 din cei 11 copii. Cu o așa familie numeroasă, căminarul începe să construiască o casă nouă pe moșia recent achiziționată, mutându-se la Ipotești abia în 1857.

Deși intransigent, tatăl Eminovici a stăruit ca odraslele sale să învețe carte fie în țară, fie în străinătate, cu un sacrificiu major pentru aceasta: pierderea moșiei. Chiar dacă poetul nu a făcut multe referiri la tatăl său în opera lui literară – probabil neacceptându-i gândirea pragmatică și năzuința ca toți cei șase feciori să-și croiască un viitor sigur prin meserii bănoase –, totuși a înțeles jertfa bătrânului părinte, care în 1878 se vede nevoit să vândă moșia de la Ipotești, leagănul copilăriei poetului. Aflat la București, Mihai încearcă să-l ajute financiar ca să nu înstrăineze locul atâtor amintiri, dar fără sorți de izbândă. Eminovici este obligat să renunțe la Ipotești spre a-și plăti datoriile, dar convine cu noul proprietar, Cristea Marinovici, să rămână administratorul moșiei, funcție ce a ocupat-o până la sfârșitul vieții sale, 1884.

Moartea soției, în 1877, pierderea moșiei, în 1878, evenimente dramatice precedate de nenorocirea dispariției succesive a câtorva dintre copii (în 1845 îi moare prunca Ruxandra, de câteva zile; în 1855, Maria, la 8 ani neîmpliniți; în 1863, Ilie, la doar 17 ani, răpus de tifos; în 1873, Iorgu, la 29 de ani; în fine, în 1874 moare Șerban, la numai 33 de ani, doborât de tuberculoză), toate șubrezesc iremediabil sănătatea căminarului Eminovici. Prin 1880, fiul Mihai, aflat în București, i-a aranjat o internare la un spital pentru tratament. Probabil dorind să-și vadă tatăl iarăși stăpân pe pământul Ipoteștilor, prin februarie, Eminescu i-a scris fratelui Nicu, exprimându-și dorința de a încerca din nou să răscumpere fosta moșie a familiei; intenția nu s-a mai concretizat, căci, după doar un an, poetul, istovit de muncă și de lăcomia celor ce-l exploatau, dădea primele semne de boală. Între timp, în primăvara lui 1883, tatăl i-a trimis o scrisoare, anunțându-l că Nicu s-a îmbolnăvit grav și rugându-l să-i caute un azil în Capitală; lucrul nu s-a împlinit, deoarece pe la jumătatea lui iunie nefericele poet era deja spitalizat în sanatoriul doctorului Șuțu. Măcinat de durere și tristețe, septuagenarul căminar, însoțit de fiul Matei, a sosit în București, spre a-și vedea fiul internat. Din pricina precarității resurselor sale materiale, nu s-a încumetat să-l ia acasă, ci l-a rugat pe Titu Maiorescu să se îngrijească de sănătatea acestuia. Plecat către ținutul Botoșanilor, cu sufletul zdrobit de durere că nu-și putea ajuta fiul, Eminovici s-a topit pe picioare, dându-și obștescul sfârșit la Ipotești, pe 8 ianuarie 1884. Mihai, internat încă din octombrie 1883 la institutul Döbling, de lângă Viena, nu a putut fi prezent la prohodirea tatălui.

Înmormântat în tihna curții de la Ipotești, lângă bisericuța familiei, alături de buna lui soție, Gheorghe Eminovici a rămas în conștiința viitorimii ca un tată familist, credincios și harnic, care a jertfit tot ce avea mai de preț pentru educația și sprijinul copiilor săi.

De la același autor

Ultimele din categorie