Mulți dintre noi păstrăm în gând amintirea dascălului de țară, imaginea acelui cântăreț bisericesc bine orânduit și tacticos. Domnul Gheorghiță Condurachi se numără printre acei dascăli care păstrează cu mare sfințenie acuratețea cântecului bisericesc, cântatul corect, după carte, așa cum l-a moștenit de la tata și cum l-a învățat din Seminarul de la Neamț. Când îl asculți, te gândești la satul bunicilor, la biserica din copilăria ta, la fereastra din absida bisericii de unde cântecul se ridică la cer. Chiar dacă anii au trecut iar sănătatea îi mai dă ghes, domnul Gheorghiță își încarcă energia la biserică, la strana care îi este de mai bine de 65 de ani atât de dragă. Cunoaște cu precizie detaliile cântărilor. După atâția ani, poate duce slujba la sfârșit și cu ochii închiși. Este un meșteșug care îl stăpânește ca nimeni altul. Copilăria, tinerețea și bătrânețea înseamnă pentru el lăudă adusă lui Dumnezeu în dulcele glas al cântării psaltice. S-a născut în anul 1940 în satul Prăjești, județul Neamț, fiind al doilea fiu din cei patru în familia Gheorghe și Maria Condurachi. Este căsătorit de 50 de ani și are 10 copii: 4 fete și 6 băieți, 38 de nepoți și 5 strănepoți!

– Cum era lumea satului în vremea copilăriei dumneavoastră?

- La noi, în Neamț, oamenii erau foarte evlavioși, blajini, primitori. În casa noastră se făceau rugăciuni dimineața și seara. Ne sculam foarte devreme, făceam rugăciunea, pe urmă ne apucam de treabă. Lucram la câmp, mergeam cu animalele. Copilăria nu era cu de toate, cum este acum... La noi, de Crăciun, nu erau brazi. Împodobeam o creangă de vișin cu nuci. Mergeam cu steaua și în sat aveam un părinte mai șugubăț. Când ajungeam la el, îl întrebam: „Părinte, primiți steaua?”, iar el răspundea: „Dați-o-ncoa!”.

- Cum a început povestea cu dăscălia?

– Tata fost dascăl. El a făcut școala de cântăreți bisericești la Roman. Acolo era o școală care se făcea timp de trei ani. Dar cântarea de strană tata a deprins-o și de la bunicul Constantin, fiind și el om de biserică. După ce a terminat școala, a revenit în sat și s-a căsătorit cu mama. Ea era din comuna Români, dintr-un sat vecin de-acolo. Din căsătorie au rezultat patru copii, toți băieți: Vasile, Gheorghe, Ioan și Nicolae. Trei dintre noi am ajuns dascăli. Eu am început de la 7 ani să merg în altar cu bunicul, care era paraclisier. De la 7 ani până pe la vreo 10, am stat în altar – făceam cădelnița cu bunicul. Când am ajuns la 10 ani, părintele mi-a zis: „De-acum te duci să-l ajuți pe tatăl tău la strană, iar aici să vină fratele tău mai mic!”. Și-am început a cânta acolo, cu tata.

– Ce școli ați urmat și care a fost urcușul spre această îndeletnicire frumoasă?

– În sat am făcut 5 ani de școală, pentru că așa se făcea atunci. După ce am terminat școala din sat m-am dus la Mănăstirea Neamțului, unde am făcut Seminarul. În ultimul an de Seminar, tata s-a îmbolnăvit de tifos exantematic, o boală foarte grea. Atunci nu erau medicamente, nu era nimic. Când am venit în vacanță, înainte de Paști, preotul mi-a zis: „Măi, tatăl tău e bolnav. Eu o să merg să vorbesc cu directorul de la Seminar și o să-ți dea voie de sărbători să slujești cu mine!”. Eu cunoșteam rânduiala de-acum, eram în ultimul an. Am venit la biserică și-am făcut absolut tot, deniile și toate rânduielile de Paști. Părintele l-a internat pe tata în spital, acolo a făcut un tratament dur. După ce s-au terminat sărbătorile, după Înălțarea Domnului, preotul a mers iar la Seminar și a vorbit să-mi mai dea voie acolo, la biserică, pentru că nu avea cu cine să slujească. Și-am stat așa un an și jumătate și l-am ajutat pe preot în locul lui tata. În acest timp, tata s-a făcut oleacă mai bine, l-au externat din spital și-a venit acasă.

– Ați prins anii grei, în care lumea satului era greu încercată. Cum ați trecut prin acele momente?

– Am început cu agricultura, pentru că asta era baza atunci. Acasă aveam cai, vaci, oi, stupi, vreo 50 de stupi avea tata și îi îngrijeam cu toții. În 1958 am recrutat pentru armată, aveam aproape 19 ani. După recrutare a venit întovărășirea, apoi colectivizarea. După 3 ani de armată, tata se făcuse bine, nu mai avea probleme cu pământul, pentru că l-a predat colectivului. Era în continuare dascăl. Bunicul murise, mama era cu casa și cu frații cei mai mici – ei făceau școală în alt sat, făceau oleacă de drum, 8 kilometri erau... Mergeau pe jos, dar erau mulți copii, erau vreo 12 copii. Pe urmă, iarna când era frig se îmbrăcau gros și se îndemnau unul pe altul. Și au terminat și ei școala. Eu când am venit din armată, acolo era colectiv. Și i-am spus tatei: „Tată ce rost are să mai stau aici, la colectiv? Eu mă duc să-mi văd de drumul meu...!”.

– Care a fost drumul? Spre ce v-ați îndreptat mai departe?

– Aveam un prieten din armată al cărui tată era inginer șef de șantier la Iași. Eu îl ajutasem să avanseze la gradul de fruntaș. Pentru acest lucru, tatăl său mi-a propus să vin să lucrez la șantier. Și-am lucrat o perioadă acolo, la construcții. Tot prin tatăl prietenului meu am reușit să intru la CET, care abia se înființase. Am făcut șase luni de cursuri, aveau nevoie de 30 de băieți, iar în paralel am făcut învățământ seral. Așa am reușit să ajung șef de centrală acolo. Pe lângă toate acestea, eu mergeam și la biserică. Prima dată am fost dascăl la Biserica Tuturor Sfinților, pe strada Lăpușneanu (Biserica Banu). Acolo era preotul Paul Mihail, un preot distins, un preot foarte bun. Era istoric. Acolo mi-am cunoscut nevasta, iar el m-a cununat, fiindu-mi și naș, și preot. Am stat dascăl la el 5 ani. După ce el a ieșit la pensie, a plecat la fata lui, în București. La plecare m-a recomandat Protopopului de Iași. Era pe atunci preotul Costică Andone, venit de la Târgu Neamț, ajuns Protopop de Iași. La serviciu, pentru că eram mai vechi, m-a pus șef de echipă. Vara făceam revizie la toate centralele unde era nevoie și iarna făceam 12/24, aveam liber foarte mult. În timpul acesta, cât eram liber, mergeam la biserică. Făceam schimb de tură de multe ori cu colegii, toți mă stimau. Mulți dintre ei, care erau de la țară, aveau normă la colectiv și aveau nevoie de liber în cursul săptămânii – iar eu aveam nevoie în duminici și sărbători. De multe ori mergeam și eu la țară, trebuia să îmi ajut părinții care aveau și ei normă la colectiv. Și acolo erau preoți care mă chemau, pentru că dascălii erau rari, nu cum sunt acum. În felul acesta am reușit să îmbin biserica cu serviciul. Deci am fost recomandat Protopopului, la dânsul am făcut 24 de ani, la Biserica Sfântul Andrei. Acolo eram doi dascăli și doi preoți. Eram eu și încă un bătrân, el mi-a botezat doi dintre copii. După ce Protopopul a ieșit la pensie, m-a luat un preot care mă cunoștea la Ciurea. Am stat și aici timp de 18 ani cu el, până a murit, apoi tot aici, încă 4 ani cu preotul Isachie. Am mers apoi la părintele profesor Alexăndrel Barnea, profesor de muzică la Teologie. Am făcut 12 ani și cu el. Și în ultimii ani, la biserica din Brătuleni, cu părintele Victor Moșescu. În mare parte cam asta este cronologia... Dar în toți anii aceștia pot spune că am fost cu aproape toți preoții din Iași. Fiind dascălul Protopopului, am cunoscut dar am și slujit cu toți preoții din oraș. Pe atunci nu erau dascăli ori studenți mulți cum sunt acum, preoții mă chemau înainte cu o lună. Îmi spuneau: „Domn’ Gheorghiță, să nu uiți de mine!”. Unul mă chema c-un botez, unul cu o cununie, altul c-o înmormântare, ce era nevoie... aia făceam. Nu puteam să îi las. Peste o sută de preoți au fost sigur. Și așa au trecut, cu ajutorul lui Dumnezeu, 65 de ani de când sunt în această slujbă.

– Ați cunoscut preoți mari... Ce duhovnici ați avut?

- Pe parcursul vieții am avut șansa să am ca duhovnici pe cei mai mari preoți de la noi. Primul duhovnic pe care l-am avut a fost părintele Nicodim Măndiță de la Agapia. Îmi aduc aminte cu nostalgie că eram la seminar când a murit. După ce a murit Părintele Nicodim, m-am dus la Părintele Cleopa. La el mergeam permanent, de 2-3 ori pe vară. Am de la dânsul o carte... După ce a murit Părintele Cleopa, m-am dus la Părintele Iustin Pârvu.