Eu mă știu pe mine iarbă uscată și ca o floare a crinilor câmpului pe care Dumnezeu o crește și o îmbracă, așa viața mea se dezleagă, făcându-se pământ. Căci în ce chip iarba câmpului care astăzi este și mâine se aruncă în cuptor, la fel și moartea îi trage pe toți cu sila la ea, cu lacrimi jalnice. Amânarea pocăinței până la vremea morții mă amăgește. Dar când mă gândesc la păcatul meu, mă tem să mor. Și când mă pocăiesc, cele desfătătoare ale lumii acesteia îmi trec pe dinainte. Și având în minte bătrânețea, mormântul morții mă trage la judecată, gol de porunci și ne­pregătit, cărămidă am făcut, și după o vreme voi pieri și în pământul din care am fost luat mă voi întoarce.

Pom înfloritor m-am arătat iar acum, stricat fiind din pricina învechirii, voi fi tăiat spre ardere. Grâu albit sunt și de îngerii secerători voi fi secerat. Teme-te, o, suflete al meu, de slujitorii purtători de foc, care, în strâmtorarea aceea, vor veni la tine. Pe cei ce nu pot fi lingușiți, să ți-i faci prieteni prin lepădare de cele lumești mai înainte de ceasul al doisprezecelea. Rușinează-te, o, suflete al meu, pocăindu-te în viață, ca să nu cazi mai pe urmă în mâinile vrăjmașului. Iartă cu milostivire, din nepătimire, și îmblânzește din urgia lor fețele îngerilor cele în chipul fulgerului. Miluiește, o, suflete al meu, ca să fii miluit, și mângâie pe săracii împuținați la suflet, ca, fiind izbăvit prin acestea din moarte și din lacrimi, să fii dus în tărâmul celor vii, la odihnă, pentru că ai fost bineplăcut înaintea Domnului.

(Sfântul Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat, Dorind frumusețea Mirelui Celui fără de moarte, Viața și cuvinte de folos, Editura Doxologia, Iași, 2013, pp. 67- 69)