Gura nedreptului se astupă prin rugăciune. Ca o conştiinţă pătată îl face pe om neîndrăzneţ. Inima cea bună însă face pe om să verse lacrimi de bucurie în rugăciune. Cel pentru care lumea a murit (cei care sunt morţi pentru lume), cu bucurie rabdă necazuri. Iar cei ce trăiesc pentru lume, nu pot să rabde nedreptatea; ei sau lăsându-se duşi de slava deşartă, cad în mânie; şi prosteşte se turbură, sau cad pradă supărării. Cât de greu de împlinit este virtutea răbdării şi câtă slavă are înaintea lui Dumnezeu! Cel ce doreşte să împlinească această virtute, să fie adică năpăstuit şi să răspundă la îndelungă răbdare, trebuie să se îndepărteze de ai lui şi să se înstrăineze. Fiindcă virtutea aceasta nu poate fi dobândită în patrie. Că numai cei mari şi puternici, care au murit pentru lumea aceasta şi au pierdut orice nădejde de mângâiere în veacul acesta, sunt în stare să sufere durerea acestei virtuţi, rămânând cu ai lor.

(Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, p. 51)