Arhimandritul Ambrozie Lazăr, duhovnic al Mănăstirii Sfintei Născătoarei de Dumnezeu de Dadia, din Amfiklia, ne istoriseşte o impresionantă minune, petrecută în 1989.

“În 1989 sufeream din cauza unei imense pietre, pe care o aveam localizată la rinichiul stâng. Durerea care mă chinuia, cu greu poate fi redată în cuvinte. Sufeream îngrozitor. Dar slavă Domnului pentru toate, spuneam. Doctorii mi-au recomandat să mă duc pentru operaţie în Elveţia. M-a ajutat foarte mult în acest sens Mitropolitul de Elveţia, Damaschin. El a aranjat să fiu internat la Spitalul de Stat din Geneva. Era în luna iulie a anului 1989. M-a programat pentru operaţie la un mare profesor universitar pe nume Taghiar. Am făcut toate analizele şi pregătirile necesare şi urma ca a doua zi să intru în sala de chirurgie.

Cam pe la ora unu noaptea, în timp ce mă rugam fierbinte la Sfântul Nectarie, cerându-i să mă ajute, deodata îl văd că apare lângă patul meu şi îmi zice: «Haide Ambrozie, scoală-te din pat şi să mergem pe coridor să stăm de vorbă!». Era simplu îmbrăcat, purtând doar rasa şi fesul călugăresc. Mă privea cu blândeţe şi bunătate. L-am urmat îndată şi am ieşit pe coridor. Ne-am aşezat pe o canapea cu patru locuri. Privindu-mă în ochi, mi-a zis: «De ce te temi şi nu ai încrederea necesară? Este posibil să te lăsăm aşa? Iată, deci, am venit!». Lacrimi de bucurie şi tulburare îmi umpluseră ochii. Înainte de a apuca să spun ceva, mi-a atins cu toată palma locul în care se găsea rinichiul care mă durea, ca şi cum ar fi căutat să-l prindă în mână şi mi-a spus: «Aici te doare, nu-i aşa?». «Da, i-am răspuns cu nerăbdare, exact acolo». Şi înainte de a mai apuca să spun ceva, a dispărut din faţa mea. Surprins, m-am uitat în toate părţile pe coridor, dar nu l-am mai zărit. În acelaşi timp am simţit că imensa piatră cobora spre uretră. Am simţit nevoia să urinez. Am intrat în cameră şi am folosit un recipient special şi, o, minune! Acea piatră mare, fără nici o durere a fost eliminată în vasul respectiv. Cu suspine înăbuşite, pentru a nu-i deranja pe ceilalţi bolnavi din salon, am plâns şi am mulţumit pe tot restul nopţii lui Dumnezeu şi Sfântului Nectarie.

S-a făcut dimineaţă. La ora la care era programată operaţia a venit însuşi profesorul la mine şi m-a întrebat: «Părinte Ambrozie, sunteţi pregătit pentru operaţie?». «Sunt pregătit, domnule profesor, dar înainte de a pleca, deschideţi, vă rog, sertarul dulăpiorului de lângă pat şi uitaţi-vă ce se află acolo!». Mirat de ceea ce îi ceream, a binevoit totuşi să se uite. Când a văzut acea piatră mare, despre care el afirmase că numai prin intermediul operaţiei se va putea scoate, a rămas stupefiat şi a început să spună într-una: «Voi, grecii, îl aveţi pe Dumnezeu lângă voi. Noi nu mai avem nimic»!.

Binecuvintez deci şi slăvesc pe Dumnezeu şi sunt recunoscător Sfântului Nectarie pentru această mare minune, pe care a făcut-o cu mine. Nevrednic sunt de toate acestea, dar nesfărşită este mila şi iubirea părintească a lui Dumnezeu!”.

(Diac. drd. Morlova Nicuşor, Sfântul Nectarie Taumaturgul, Editura Egumeniţa, pp. 113-114)