Pelerinajul - călătorie în taina sfinţeniei

Pelerinajul este o dimensiune fundamentală a credinţei ca legătura vie a omului călător pe pământ cu Dumnezeu Cel nevăzut din ceruri. Mântuitorul însuşi este pelerin, pentru că este chemat de Tatăl să împlinească voia Sa în lume: „în sulul cărţii este scris despre Mine: Iată vin, să fac voia Ta, Dumnezeule" (Psalm 39,10; Evrei 10, 7). Venirea Lui în lume este un pelerinaj, dar scopul nu este rămânerea Lui aici, ci mutarea noastră în patria cerească, în împărăţia Preasfintei Treimi: „Mă duc să vă gătesc loc (...) ca să fiţi şi voi unde sunt Eu" (Ioan 14, 2-3), zice Mântuitorul Iisus Hristos către ucenicii Săi, înainte de Moartea, învierea şi înălţarea Sa la cer.

Dumnezeu-Omul, Pelerin pentru oameni

Dumnezeu-Omul este pelerin către oameni pentru a-i face pe oameni pelerini spre Dumnezeu. Iar pelerinajul acesta în viaţa Mântuitorului începe de când Se naşte, pentru că El nu S-a născut în casa părinţilor, ci printre străini, şi n-a găsit loc nici în casa de oaspeţi. Taina Crăciunului este deja taina pelerinajului. Iar când a găsit un loc, cât de mare era locul unde S-a născut El? Cât era ieslea de mare? Cât un sicriu! De aceea, în iconografia ortodoxă, scutecele Pruncului Iisus de la Betleem seamănă cu giulgiurile Lui de la mormânt, pentru că Pelerinul ceresc vine în lumea aceasta robită de păcat şi de moarte dăruindu-ne, prin înviere, viaţa veşnică. Chiar după naşterea Sa în Betleem, Prucul Iisus, pentru a nu fi omorât de regele Irod, este purtat în exil, se refugiază în Egipt. Dar fuga în Egipt a pruncului Iisus are şi o semnificaţie spirituală: „Din Egipt am chemat pe Fiul Meu" (Ma-tei 12, 15), avea să însemneze: Egiptul va fi chemat şi el la mântuire. Egiptul, ca loc al robiei poporului ales, ca pământ al idolatriei, este vizitat de  Iisus-Pruncul ca loc  de refugiu al Său, cu scopul profetic de a arăta că, într-o zi, şi Egiptul va primi prin credinţă pe Iisus Hristos, ca apoi acolo să înflorească teologia şi monahismul, ca forme de căutare intensă a lui Dumnezeu.

Dacă după naştere Iisus devine pelerin în Egipt, la vârsta de 12 ani, împreună cu pelerinii care mergeau la Templul din Ierusalim, merge şi El cu Maica Sa şi cu Dreptul Iosif. Când se reîntorc părinţii spre casă, ei observă că Iisus nu se află printre ceilalţi copii, îngrijoraţi, Maica Domnului şi Dreptul Iosif s-au dus să-L caute pe Iisus. El însă nu se afla printre copii, ci în Templu, printre cei mai învăţaţi oameni în ale Legii Sfinte.

Toţi se minunau de felul în care Copilul acesta venit ca pelerin la Ierusalim tâlcuieşte Scripturile. Era Dumnezeu-Cuvântul Care tâlcuia cuvintele Scripturii scrise pentru El. Maica Domnului îl întreabă: „Fiule, de ce ne-ai făcut nouă asta?". Iar El a răspuns: „Oare nu ştiaţi că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu?". La 12 ani, Micuţul Pelerin avea conştiinţa că Templul din Ierusalim, locul sfânt al pelerinajului, «este casa Tatălui Său Cel ceresc” cf. Luca 2, 42-52).

Mai mult, templul era simbolul tainei însăşi a Persoanei lui Hristos. El era simbolul prezenţei celei mai intense a lui Dumnezeu în lumea aceasta. Astfel Templul prefigura sau preînchipuia taina Fiului lui Dumnezeu făcut Om pentru că în Hristos „locuieşte trupeşte plinătatea Dumnezeirii" (Coloseni 2, 9). De aceea a spus Iisus despre trupul Său: „Dărâmaţi acest Templu şi în trei zile îl voi ridica"( Ioan 2, 19), îl voi reconstrui. Era vorba de taina Învierii Sale cu trupul din mormânt.

În toată lucrarea Sa pe pământ Hristos este Pelerin. El călătoreşte prin oraşe şi sate, chemând oamenii la Dumnezeu, ca să primească vindecare şi viaţă veşnică, (cf. Ma-tei 9, 35; Ioan 6, 51)

Ultimul pelerinaj al lui Iisus la Ierusalim se transformă în Paşte, în trecere, în călătorie spre Ierusalimul ceresc: „Am ieşit de la Tatăl şi am venit în lume; iarăşi las lumea şi mă duc la Tatăl" (Ioan 16, 28). Hristos se duce la Tatăl ca să pregătească în ceruri un loc pentru cei ce cred în El. „Mă duc să  vă gătesc un loc (...) ca unde sunt Eu să fiţi şi voi". (Ioan 14, 2-3)

Din înstrăinaţi, Dumnezeu ne face prieteni

Biserica lui Hristos este ea însăşi o comunitate de pelerini, „străini şi călători" care caută patria cerească, (cf. Evrei 11, 13 şi 13, 14), întrucât suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu Cel nesfârşit şi netrecător, dorim iubirea Lui nesfârşită şi veşnică. Fiindcă toate lucrurile din lumea aceasta sunt limitate, purtând în ele semnul finitudinii şi al nestatorniciei, suntem într-o permanentă căutare a odihnei cereşti în Dumnezeu: „Nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie" (Evrei 13, 14). Pelerinul face experienţa faptului că este străin, dar şi că din străini poate face un prieten.

Uneori, Dumnezeu ne pare ca fiind străin, cu totul altul pentru noi, iar noi ne înstrăi-năm de El prin păcat, prin necomunicare cu El, prin lipsă de rugăciune. Totuşi din înstrăinaţi El ne face prieteni, dacă-l chemăm în casa sufletului nostru. El ne caută, bate la uşa sufletului. Dacă răspundem chemării Lui, El transformă însingurarea, înstrăinarea şi întristarea noastră în comuniune de viaţă cu El. (cf. Ioan 14, 23; Apocalipsa 3, 20 şi Luca 24, 13-32).

De ce Dumnezeu foloseşte pelerinajul în lumea aceasta, ca şcoală a credinţei? Pentru a combate idolatria. Ce este idolul? Orice realitate finită, mărginită, de care ne legăm, în mod definitiv şi pătimaş, ca de ultima realitate. Un învăţat creştin spunea că „patimile egoiste sunt o căutare a infinitului în lucruri finite". Căutarea este legitimă, dar calea e greşită. Când ne legăm de locuri, lucruri sau persoane din lumea aceasta ca şi când ele ar fi ultima realitate sau destinaţie a vieţii noastre, ele devin un zid între noi şi Dumnezeu. Dar când le vedem pe toate în Dumnezeu, ca daruri ale Lui, ele devin ferestre sau căi către Dumnezeu.

Dacă trăim ca pelerini, nu mai contăm în primul rând pe noi înşine, pe avere sau putere, ci trăim din iubirea lui Dumnezeu. Cu cât înţelegem mai mult că suntem trecători, cu atât căutăm şi iubim mai mult pe Cel netrecător, pe Dumnezeu Cel veşnic şi nemărginit.

Pelerinajul - înnoire şi îmbogăţire spirituală

Când pelerinajul este însoţit de rugăciuni, de priveghere, de spovedanie, de împărtăşire euharistică, de convorbiri duhovniceşti cu alţi pelerini, el este un izvor de bucurie şi pace interioară, un prilej de înnoire şi îmbogăţire spirituală.
Pelerinii oferă bani sau daruri materiale bisericilor din locurile de pelerinaj, ca semn că primesc în schimb daruri spirituale, binecuvântări pentru viaţa şi activitatea lor. Lumina şi frumuseţea de pe feţele pelerinilor din timpul slujbelor religioase ale pelerinaju-ui arată lumina adunată de ei în suflet prin rugăciunea comună a sărbătorii. Întâlnirea cu locurile sfinte, cu moaştele sfinţilor, cu icoanele sfinţilor şi cu persoane smerite şi evlavioase, devine izvor de bucurie, iubire şi luminare interioară a pelerinului, creştere şi îmbogăţire spirituală.

Pacea şi bucuria, lumina şi sfinţenia adunate în inimi prin pelerinaj la locurile sfinte sau în momentele sfinte ale celebrării liturgice sunt duse de pelerini în casele şi familiile lor, în parohiile şi mănăstirile lor, în societate. Astfel, pelerinii, purtători şi martori ai prezenţei şi lucrării Duhului lui Hristos în lume, devin misionari, fără să-şi aroge ei înşişi vreo calitate de acest gen sau să ceară vreo răsplată pentru aceasta. Răsplata constă în însăşi bucuria sau binecuvântarea pelerinajului.

Pelerinii - purtători de lumină şi bucurie în lume

Pelerinii duc cu ei în lume ce au primit din întâlnirea cu Dumnezeu, cu locurile sfinte, cu sfinţii pe care îi venerează. Predicile duhovniceşti făcute cu prilejul pelerinajului, privind viaţa sfinţilor şi lucrarea lui Dumnezeu în viaţa oamenilor sunt de mare folos pentru suflet. Rugăciunile pentru bolnavi (Taina Sfântului Maslu), sfinţirea apei, mărturisirea păcatelor şi dobândirea iertării, reconcilierea cu semenii, rugăciunile şi privegherile de noapte, cântările şi rugăciunile în grup, în călătorie spre locurile sfinte şi spre casă, cărţile şi pliantele, icoanele, obiectele religioase - suvenire, procesiunile şi ceremoniile liturgice - toate acestea fac din pelerinaj o lucrare sfinţitoare şi misionară întrucât exprimă taina iubirii lui Dumnezeu pentru oameni şi a iubirii oamenilor faţă de Dumnezeu.
Când este bine făcut, pelerinajul sfinţeşte viaţa omului pe pământ şi îi dăruieşte arvuna vieţii cereşti.

Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

(Lumina de Duminică, 15 octombrie 2006)

Citește alte articole despre: Iisus Hristos, pelerinaj, pelerin

Ultimele din categorie