De-a lungul istoriei, Biserica Ortodoxă Română a fost unul din factorii principali de promovare a culturii româneşti, deși a păstorit în vremuri grele, marcate adesea de năvăliri ale altor popoare asupra ţării sau de lupte fratricide pentru tron, iar uneori de presiunea unor puteri politice străine şi de agresivitatea prozelitistă a unor comunităţi creştine eterodoxe sau a altor religii.

Rareori Țările Române au avut perioade lungi de tihnă şi, tot atât de rar, Biserica Ortodoxă a beneficiat de suficiente mijloace pentru a-şi desfășura pe deplin activitatea pastorală şi misionară.

Dar tocmai în mijlocul acestor încercări multiple şi vitregii repetate, Ortodoxia românească a cunoscut lucrarea harului dumnezeiesc în viața ei, având adesea aceeași experiență spirituală ca Sfântul Apostol Pavel, care ne spune: „avem comoara aceasta în vase de lut ca să se învedereze că puterea covârșitoare este a lui Dumnezeu, şi nu de la noi” (2 Corinteni 4, 7).

Astfel, îndrumând și hrănind poporul cu apa cea vie a Evangheliei şi a Sfintelor Taine, apărând dreapta credință moștenită de la Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi, Biserica a trăit şi a transmis cultura creștină odată cu viaţa duhovnicească, liturgică şi filocalică, cultivată îndeosebi în mănăstirile din orașe şi din mediul rural, precum şi în catedralele-mănăstiri de la centrele eparhiale.

Este bine-cunoscută contribuția Bisericii la promovarea culturii în viaţa poporului român prin înfiinţarea de şcoli, copierea de manuscrise, înfiinţarea de tipografii şi publicarea de cărţi, participând astfel în mod substanțial la formarea limbii române şi a conştiinţei naţionale, precum şi la întărirea unităţii româneşti, inclusiv a românilor ortodocşi din provinciile aflate sub stăpânire străină.

Totodată, lucrarea Bisericii de promovare a limbii și culturii românești s-a desfășurat și în cadrul slujbelor bisericești, cu un impact mai general fiind marile sărbători care atrăgeau mulțime de popor, așa cum sunt hramurile la români.

Opera culturală literară, manuscrisă sau tipărită a Bisericii a fost însoțită de o cultură a tradiției orale, manifestată îndeosebi prin slujbele de hram la care aveau acces mulțimi mari de credincioși. Este îndeobște cunoscut că tradiția formează baza, temelia unei culturi, în timp ce înnoirea este ceea ce se adaugă la tradiție, în măsura în care rezistă timpului.

O cultură este o construcție spirituală care începe cu temelia, cu tradiția, care asigură păstrarea și transmiterea valorilor culturii din generație în generație.

De aceea, pentru instituții importante, precum UNESCO, tradiția este considerată drept patrimoniul intangibil al omenirii, o resursă importantă și necesară pentru supraviețuirea culturilor.

La această cultură a înțelepciunii sau a armoniei vieţii, inspirată de credinţa ortodoxă şi pacea sufletului promovată la hramurile Bisericii, s-a adăugat adesea și o cultură a inimii milostive sau a filantropiei creştine, izvorâtă din Evanghelia iubirii lui Hristos şi din Vieţile Sfinţilor, care explică în mare parte ospitalitatea smerită şi constantă a poporului român.

Această cultură românească a carității sau a dărniciei devenea adesea o cultură a ajutorării fraterne, atunci când Domnitorii şi ierarhii români ajutau alte Biserici Ortodoxe ca: Patriarhia de Constantinopol, Sfântul Munte Athos, Patriarhia Alexandriei, Patriarhia Antiohiei, Patriarhia Ierusalimului, mai ales în timpul dominației otomane.

Explicând credincioșilor valoarea faptelor bune și a iertării, inspirate de Evanghelia iubirii lui Hristos şi de modelul de viață al sfinților, Biserica a dezvoltat și o cultură a păcii şi a reconcilierii.

Hramurile bisericești și adunarea credincioșilor care participă la aceste evenimente se înscriu pe linia tradiției Bisericii noastre, ele au devenit un principiu dinamic de viață, nu un tezaur inert[1].

Hramul unei biserici sau mănăstiri reprezintă serbarea patronului spiritual, a ocrotitorului bisericii respective, care poate fi un sfânt sau o sărbătoare, un eveniment din istoria Bisericii (Înălțarea Domnului, Pogorârea Sfântului Duh, Adormirea Maicii Domnului, etc.)[2].

Hramurile au reprezentat pentru poporul român un prilej de comuniune și de mare bucurie duhovnicească, de sărbătoare, un important eveniment din viața comunitară, având mereu o componentă misionară și culturală[3].

În trecutul Bisericii noastre, dar și astăzi, aceste evenimente au reușit să atragă sute de mii de oameni. Aspectul practic al semnificației hramului s-a valorificat în toate ținuturile românești unde există hramuri cunoscute:

Hramul Mănăstirii Putna, unde se află şi mormântul Sfântului Voievod Ştefan cel Mare, „cea mai frumoasă icoană a sufletului poporului român”, cum l-a numit Nicolae Iorga, este locul unde, în anul 1871, au avut loc „Prima Serbare a Românilor de Pretutindeni” şi „Primul Congres al Studenților Români de Pretutindeni”, organizate de poetul Mihai Eminescu, scriitorul Ioan Slavici, istoricul Alexandru D. Xenopol, compozitorul Ciprian Porumbescu ş.a., pentru a înfăptui „marea lor operă de ctitorire a conștiinței de sine a neamului românesc”.

Hramul Mănăstirii Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, care „se ține prin tradiție în 24 iunie, unde vin mulți credincioși din Moldova și Transilvania, precum și mulți bucovineni și maramureșeni în frumosul lor port național, cu daruri tradiționale în mâini: flori de câmp, spice de grâu, crengi de tei și brad și cu numeroși copii după ei (…). Se sfinţeşte aghiasmă, se face Sfântul Maslu pentru bolnavi, apoi se săvârşeşte Sfânta Liturghie arhierească pe un podium mare, în curte, în prezenţa mulţimii de închinători. Ochii tuturor privesc spre slujitori în mijlocul cărora se află mitropolitul Moldovei. Cântările corului şi predica mişcă inimile şi scot lacrimi”[4].

Poate mai mult decât în alte aşezăminte călugărești din Moldova, hramul Mănăstirii Neamţ aduna mii de credincioși, atât pentru faima şi însemnătatea lucrării duhovnicești, culturale și artistice deosebite, desfăşurată aici încă din veacul al XV-lea, cât și pentru posibilitatea întâlnirii poporului cu domnul țării, Ștefan cel Mare, ctitorul mănăstirii, care era așteptat la sărbătoarea Înălțării Domnului, venind pe cal alb și însoțit de boierii țării, așa cum aflăm în capitolul 1, din romanul „Frații Jderi” al lui Mihail Sadoveanu[5].

Hramul Mănăstirii Sihăstria (Neamț) s-a dezvoltat datorită popularității cuviosului părinte stareţ cu viață sfântă Cleopa Ilie, mai ales după anul 1947, când, dintr-un mic schit pustnicesc, Sihăstria a devenit o mănăstire misionară, căutată de mulţi pelerini. Părintele Arhimandrit Cleopa avea darul de a spune lucruri profunde într-un limbaj simplu şi pe înţelesul tuturor. Înţelepciunea lui venea, deodată, din multa citire a cărţilor sfinte, dar şi din multă rugăciune şi multă nevoinţă.

Sfatul lui duhovnicesc, argumentat cu cărţile sfinte, dădea siguranţă şi certitudine de adevăr intelectualului şi teologului şi crea bucurie şi admiraţie în sufletul omului simplu. Zecile de mii de fii şi fiice duhovniceşti care au venit la chilia lui au simţit că el era aproape de orice om. De aceea, l-au ales pe el ca duhovnic, ierarhi şi monahi, demnitari de stat şi oameni de rând, profesori universitari şi ţărani simpli. El îi iubea şi îi sfătuia pe toţi părinteşte. De aceea, în mod irezistibil fiecare se bucura să-i fie fiu duhovnicesc.

Așteptat în fiecare an cu o evlavie rar întâlnită, hramul Catedralei Mitropolitane din Iași, ocrotită de Sfânta Cuvioasă Parascheva, pomenită la 14 octombrie, este ziua celui mai mare pelerinaj religios din România. Cea mai amplă participare a credincioșilor (peste un milion), s-a înregistrat în anul 1996, când, pentru prima dată, a fost adusă la Iași, de la Patras, Grecia, racla cu cinstitul cap al Sfântului Apostol Andrei, Ocrotitorul României[6].

Cea mai veche așezare monastică din țara noastră, cu viață monahală neîntreruptă, Mănăstirea Hodoș-Bodrog (1177), are o tradiție străveche în serbarea hramului la care participă mulțimi de pelerini din toate părțile țării. Cei mai mulți participă la Drumul Crucii, o tradiție împrumutată din Țara Sfântă, care se săvârșește de două ori pe an, în Vinerea Mare și la Adormirea Maicii Domnului, în ajun, 14 august, după slujba de Priveghere.

Marele praznic al Adormirii Maicii Domnului este și hramul Mănăstirii Brâncoveanu, de la Sâmbăta de Sus. Aici, la poalele munților Făgăraș, poposesc, în fiecare an, mulțimi de pelerini din toată țara. Având o istorie dureroasă, cu care poporul s-a identificat adeseori, mănăstirea ctitorită de Brâncoveanu a fost dărâmată cu tunul de habsburgi, în anul 1785, în timpul prigoanei împotriva ortodocșilor din Transilvania. După refacerea mănăstirii (1926-1946) de către Mitropolitul Nicolae Bălan (1920-1955), al doilea ctitor, acesta a hotărât ca toate parohiile ortodoxe din Țara Făgărașului să participe la hramul Mănăstirii Sâmbăta de Sus. De aceea, chiar și în vremea comunismului mulțimi de credincioși erau obișnuiți să vină la sărbătoarea hramului, atât pentru slujbele organizate cu mare fast, cât și pentru predicile și cuvintele de învățătură ale Mitropolitului Antonie Plămădeală și ale părintelui Teofil Părăian, încât Mănăstirea Sâmbăta de Sus a devenit un adevărat centru de spiritualitate și cultură.

Hramul Mănăstirii Nicula, din Transilvania, în care Ortodoxia credinței a rodit în evlavia populară un cult deosebit de bogat față de Maica Domnului este, de asemenea, bine cunoscut și frecventat de mulți credincioși.

Hramul Catedralei Patriarhale din București, unde se află moaștele Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou (începând cu 13 iulie 1774), este considerat unul dintre cele mai mari hramuri din țară. Proclamat drept ocrotitor al cetății Bucureștilor încă din secolul al XVIII-lea, în vremea Mitropolitului Filaret al II-lea (1792-1793), Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou s-a dovedit a fi pentru locuitorii capitalei un grabnic ajutător, mai ales în vremuri de restriște.

Hramurile, ca evenimente sociale și religioase, au fost mereu un prilej de cunoaștere și cultivare a credinței și spiritualității Bisericii noastre, pentru că ceea ce trăiește şi practică Biserica îşi are temei în învăţătura Domnului Iisus Hristos transmisă prin Sfinţii Apostoli. Prin urmare, este o datorie a fiecărui creştin ortodox de a-şi cunoaşte credinţa pe care o trăiește şi de a da lămuriri asupra ei când este întrebat (cf. 1 Petru 3, 15).

Participând la hramuri, poporul a reușit mai ușor să înțeleagă cultul sfinţilor, rugăciunile pentru cei adormiţi în credinţă, ierurgiile şi rugăciunile pentru întreaga natură. De aceea, la hram se fac rugăciuni pentru bolnavi, pentru sfințirea apei, rugăciuni și privegheri de noapte, precum și slujbe de pomenire a ctitorilor și a binefăcătorilor sfântului lăcaş.

În Ortodoxie rugăciunile pentru cei adormiţi în Domnul sunt expresia cea mai reală şi profundă a iubirii izvorâte din credința în Învierea Domnului Hristos, Care a spus: „cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi“ (Ioan 11, 25), chiar dacă va muri cu trupul, va trăi cu sufletul.

Mulțimea credincioșilor care participă la hramuri sunt activi prin rugăciunea și mărturisirea comună a credinței, prin pomelnicele și darurile (prescurile) aduse la Sfânta Liturghie pentru cei vii și pentru cei adormiți în Domnul, prin milosteniile săvârșite în numele lor, prin spovedania și împărtășirea cu Sfintele Taine.

La astfel de întâlniri s-au constituit într-o formă artistică şi s-au transmis marile balade sau legende populare despre zidirea unor străvechi mănăstiri, precum: Balada Mănăstirii Argeșului, ori Legenda Mănăstirii Putna.

Hramurile au fost, de asemenea, în toate cele trei provincii istorice româneşti, izvoare de formare și întărire a conștiinței unității de credință și de neam, de luminare a idealurilor naționale de libertate și unitate a poporului român.

Privite în ansamblu, hramurile marilor mănăstiri au lăsat urmașilor o moștenire valoroasă, concretizată nu doar în păstrarea și transmiterea dreptei credințe, ci și într-un bogat patrimoniu cultural, lingvistic și social. Influența acestor evenimente asupra credinței, vieţii și culturii naționale a fost benefică până în ziua de astăzi.

† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

[1] Robert F. TAFT, Oltre l’oriente e l’occidente. Per una tradizione liturgica viva, Edizioni Lipa, Roma, 1999, p. 318.

[2] Pr. Ene BRANIŞTE, Ecaterina BRANIŞTE, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, Editura Diecezană, Caransebeş, 2001, p. 195.

[3] Prot. R. SIMION, „Hramul bisericii şi însemnătatea lui”, în: Mitropolia Banatului, XXVII, (1977) 10- 12, p. 721.

[4] Arhimandrit Ioanichie BĂLAN, „Patericul românesc”, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2011, pp. 80-81.

[5] Mihail SADOVEANU, „Frații Jderi”, capitolul 1: Ucenicia lui Ionuț, Editura ASA, București, 2014, pp. 9-13.

[6] Pr. Nicolae DASCĂLU, „Itinerarii spirituale în Moldova”, în: Teologie și Viață, X, (LXXVI), (2000) 7-12, p. 66.