Pentru sine, ca să sufere cu bucurie os­tenelile şi durerile nevoinţei făcută pentru mântuirea sufletului, Cuviosul îşi aducea mereu aminte de următoarea întâmplare, pe care i-o povestise stareţul său, Părintele Neofit:

„Odată, un bolnav şi-a pierdut răbdarea şi striga către Domnul, cerând să-l slobozească de durerile cele înfricoşătoare. I-a apărut atunci un înger care i-a spus:

- Prea Bunul Dumnezeu a auzit rugăciu­nea ta şi va face după cererea ta, însă cu condiţia ca în loc de un an de viață cu chi­nuri pe pământ, prin care orice om se curăţă de păcat ca aurul în foc, să primeşti să petreci trei ceasuri în iad. Deoarece su­fletul tău are nevoie de curăţire prin încer­carea bolii, va trebui să suferi boala încă un an, dar aceasta ți se pare greu. Gândeşte-te însă ce însemnă iad, unde merg toți păcătoşii! De aceea încearcă, dacă vrei, numai trei ceasuri şi apoi te vei mântui cu rugăciunile Sfintei Biserici.

Bolnavul s-a gândit: «Un an de chinuri pe pământ este foarte mult. Mai bine să fac răbdare trei ceasuri, decât un an».

- Sunt de acord cu trei ceasuri în iad, a spus el îngerului.

Atunci îngerul a luat uşor sufletul bolnavului în mâinile sale, l-a lăsat în iad şi s-a depărtat spunându-i:

- Mă voi întoarce după trei ceasuri, întunericul veşnic ce stăpânea acolo, strâmtorarea, strigătele osândirilor care ajun­geau în urechile lui, precum şi înfăţişarea lor sălbatică, toate acestea îi pricinuiau ne­fericitului o frică şi o mâhnire înfricoşătoa­re. Peste tot vedea şi auzea suflete chinuindu-se. Nicăieri în abisul iadului nu se auzea vreun glas de bucurie. Se vedeau în întu­neric numai ochii arzători ai diavolilor, care erau gata să-l sfâşie.

Atunci sărmanul a început să tremure şi să strige, dar la glasurile şi strigătele sale îi răspundea numai chinul nesfârşit al iadului. I s-a părut că trecuseră veacuri întregi, şi din clipă în clipă aştepta să vină îngerul, dar acela nu mai venea.

În cele din urmă, ne mai nădăjduind că va vedea vreodată Raiul, a început să gea­mă şi să plângă, dar nimănui nu-i păsa de el. În iad păcătoşii se gândesc numai la ei înşişi şi diavolii se bucură de chinurile lor.

Dar iată că strălucirea dulce a îngerului se văzu în abis. S-a oprit deasupra celui chi­nuit şi cu zâmbetul său paradisiac l-a între­bat:

- Cum eşti, omule?

- N-am crezut că şi la îngeri poate exista minciuna, a şoptit cel chinuit cu o voce stinsă.

- Ce vrei să spui?, a întrebat îngerul.

- Cum ce vreau să spun?, a continuat acel suflet chinuit. Mi-ai făgăduit să mă iei de aici după trei ceasuri, dar de atunci mi se pare că au trecut ani, veacuri întregi de chinuri nesuferite.

- Binecuvântatule, ce ani, ce veacuri?, a întrebat cu uimire îngerul. A trecut numai un ceas de când am plecat şi trebuie să mai rămâi aici încă două.

- Cum? Două ceasuri? Oh! Nu pot su­feri, nu mai am putere! Dacă este cu putin­ţă şi dacă este voia Domnului, te rog, ia-mă de aici! Mai bine să sufăr pe pământ ani întregi, chiar până în ziua Judecăţii, decât să mai rămân două ceasuri în iad. Scoate-mă de aici! Fie-ți milă de mine!, striga gemând cel chinuit, ridicându-şi mâinile spre înger.

- Bine, a răspuns îngerul. Bunul Dumne­zeu, ca un Părinte iubitor de oameni, te va milui.

La auzul acestor cuvinte şi-a deschis ochii şi a văzut că se află în patul său de boală, ca şi mai înainte".

Aşadar, cu astfel de gânduri, Stareţul îşi înfrâna toate simţurile sale, căci grija pen­tru mântuirea sufletului smereşte trupul şi omoară patimile. După o astfel de nevoință mai presus de fire şi răbdare pe care o arăta în durerile înfricoşătoare şi după ast­fel de gânduri smerite pe care şi le aducea în minte, socotindu-se că este foarte păcă­tos şi că trebuie să i se cureţe sufletul cu durerile bolii, deşi era sfinţit din pântecele maicii sale, era de aşteptat să i se dăruiască din belşug harul lui Dumnezeu şi să nu se îmbolnăvească niciodată în toată viaţa sa.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Starețul Hagi Gheorghe Athonitul, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2006, pp. 31-36)