În nenumărate filme sau melodii am auzit, exprimată într-o formă sau alta, ideea că, de fapt, raiul și iadul sunt aici, pe pământ, în sau între noi. Că toate “poveștile“ despre lumea de dincolo nu sunt decât proiecții ale unei imaginații bogate. Într-una dintre melodiile celebrei (la un moment dat) C.C. Catch, se spune: “Everybody knows, / You make your own / Heaven and hell“ (într-o traducere aproximativă: Toată lumea știe / Îți faci singur propriul / Rai și iad). Și exemplele ar putea continua.

E adevărat că sunt culmi în istorie la care au ajuns unele civilizații și pe care cronicarii le-au descris ca fiind “edenice“, după cum războaiele au fost dintotdeauna “iadul pe pământ“. La nivel personal, omul, în goana sa după fericire, își concentrează toate eforturile pentru a-și construi un “colțișor de rai“ care are însă niște caracteristici foarte prozaice: o vilă încăpătoare, o mașină ultimul tip la poartă și, bineînțeles, un cont gras în bancă. Tot din dorința de a gusta mai repede un soi de beatitudine “edenică“, alții apelează la droguri, ajungând, în final, să se confrunte cu un adevărat iad. O categorie cu totul aparte o reprezintă sfinții care au pregustat raiul încă de pe pământ. Aceștia însă ni se descoperă ca atare, de cele mai multe ori, abia după moartea lor.

Există și categoria celor pentru care expresia “iadul pe pământ“ are o semnificație aparte. Unii ca aceștia, în mod paradoxal, au gustat de fapt, prin suferința extremă, din raiul cel făgăduit mucenicilor. În astfel de situații, în suferința asumată pentru numele lui Hristos, Dumnezeu îngăduie și strigăte (cel puțin) neconvenționale, precum cel al lui Radu Gyr, unul dintre creștinii care au gustat din infernul închisorilor comuniste: “Gonit prin smârcuri imunde/ asemeni unei bestii turbate/ cu tâmple găurite, cu orbite afunde/ rupt ca un steag, sfărâmat ca o stemă/ sfâșiat de bice ca furul/ așa voi sosi la Judecata supremă.../ Atunci voi cădea pe-nalte trepte/ pe buze c-un zâmbet de sânge, inert:/ - Pentru toate rănile mele nedrepte/ eu, Doamne, Te iert...“

Da, ceva din rai sau din iad putem gusta încă de aici, de pe pământ. Cu toate acestea nu ne putem închipui, cât suntem încă în “trupul morții acesteia“, cum sunt de fapt raiul și iadul. Cea mai exactă definiție mi se pare cea în care iadul și raiul sunt de fapt modul în care noi răspundem, cu toată ființa noastră, iubirii lui Dumnezeu. Dacă L-am ascultat și I-am împlinit poruncile (căci numai așa Îi dovedim că Îl iubim), inima noastră se va umple de lumină și de bucurie și pe lumea cealaltă. Dacă nu, vom încerca sentimente asemănătoare celui pe care îl încercăm când urâm pe cineva, iar acela ne răspunde constant cu dragoste. Adică ne vom chinui, pentru că ura ne obosește și ne chinuie. Doar dragostea te odihnește, mai ales în grădinile răcoroase ale raiului.