Când e vorba de iad, de pogorârea Domnului Hristos la iad, noi înțelegem că S-a pogorât la cea mai de jos posibilitate de existență. La drept vorbind, pentru că nu ni se spune cine a creat iadul, noi credem că iadul l-au creat cei vrednici de iad. Fiecare ajungând la un zbucium sufletesc de pe urma păcatelor făcute, ajunge și la o stare de iad. Și atunci iadul este unde-i omul cu stări de iad, unde-i omul zbuciumat acolo-i iadul lui. Și atunci cine l-a creat? Și l-a creat el luiși. Iadul e o pedeapsă, dar o pedeapsă pe care ți-o dai ție însuți.

Aici, la noi la mănăstire era un părinte, Serafim Popescu, l-am mai pomenit și altădată, care avea o vorbă ce mie-mi place tare mult: „unii dintre oameni își trăiesc o parte din viață în așa fel încât să și-o facă imposibil de suportat cealaltă parte”.

Oamenii care nu se mai pot reface, nu se mai pot restaura de pe urma greșelilor, de pe urma devierilor, a păcatelor lor care toate intră în om, nu fac niște lucruri din afară: îl bați pe unul, să zicem, ai făcut o faptă din afară. Tu nu știi că atunci când îl bați pe el te bați și pe tine într-un fel, pentru că te învârtoșezi, te înrăutățești și cu fiecare lucru negativ intri în negativ, te adâncești în negativ și te îndepărtezi de Dumnezeul Cel Bun, făcându-se rău, și te depărtezi de Cer și ajungi în iad, în iadul tău. Sunt prin „Vămile văzduhului” nu știu ce imagini despre iad, cum este acolo, cum se prăjesc păcătoșii, însă toate acestea sunt însă niște scorneli ale omului.

(Părintele Teofil Părăian, Lumini de gând, Editura Antim, 1997, p. 40)