În Tripoli, pe strada Seraghiu numărul 13, trăia un suflet binecuvântat, doamna Ianula Thanos. Ea însă va fi mult nedreptăţită de puţinele însemnări date aici, fiindcă ele nu vor putea arăta starea duhovnicească înaltă la care a ajuns. S-ar fi putut scrie un întreg sinaxar, un tom cu multe pagini, în care să fie descrise nevoinţele ei, trăirile ei şi sfaturile ei duhovniceşti, dar atunci, pe când trăia, nu s‑a gândit nimeni să consemneze toate acestea.

Din săracele amintiri ale unei persoane care a cunoscut-o în urmă cu treizeci de ani, încercăm să zugrăvim aici o icoană slabă a acestui suflet binecuvântat. 

S-a născut la 22 ianuarie 1923. Potrivit celor spuse de ea, se trăgea dintr-o familie săracă, dar cu părinţi foarte credincioşi. Mama ei, mai ales, era foarte evlavioasă. Pe ea o avea ca pildă şi adeseori spunea:

– Eu nu pot ajunge la măsura mamei mele!

Când era mică şi găteau în casă o mâncare bună, tatăl ei o trimitea noaptea pe ascuns, potrivit cuvântului evanghelic: „Când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta”, ca să ducă mâncare la familiile sărace. Pe drum se întâlnea cu câini sălbatici, care lătrau. Ca orice copil, simţea frică, dar îşi făcea cruce, se ruga şi, prinzând curaj, le spunea câinilor:

– Sssst! Voi la treaba voastră, iar eu la treaba mea.

Atunci câinii, în mod ciudat, se linişteau şi ea îşi continua liniştită drumul.

Au căsătorit-o cu un tânăr pe nume Dimitrie Thanos. Au dobândit trei copii. Trăiau în mare sărăcie, de aceea Ianula şi‑a cumpărat o maşină de cusut şi a început să coasă. Câştiga destul de bine şi încet-încet au început să nu mai ducă lipsă. Şi-au zidit chiar şi o casă. Ianula era foarte harnică, dar şi foarte milostivă.

Nu o îngreuia atât sărăcia, cât necazurile întâlnite în familia soţului ei. Soacra ei era arţăgoasă şi nu o simpatiza deloc. O clevetea la bărbatul ei şi îl îndemna să o lovească şi să se poarte urât cu ea. A dus-o greu cu soacra ei, dar a făcut multă răbdare şi nu a judecat‑o.

Bărbatul ei vindea lozuri şi toată ziua o petrecea în piaţă. De multe ori se întorcea acasă beat. O scotea afară din casă şi lua puşca ca s‑o împuşte. Dar ceea ce o rănea mai mult era faptul că hulea cele sfinte. Nu o lăsa nici măcar să aprindă candela. Odată, pe când bărbatul ei hulea, Ianula plângea şi se ruga Sfintei Parascheva, zicând:

− Mai bine să-l orbeşti, decât să hulească pe Dumnezeu.

Mai târziu, când soţul ei s-a trezit din somn, era înfricoşat şi striga la Ianula ca să aprindă candela. De atunci a încetat să mai hulească.

Şi-a crescut copiii în frica lui Dumnezeu, străduindu-se să nu îi influenţeze în vreun fel situaţia care era în casă. A muncit din greu şi i-a căpătuit pe fiecare dintre ei.

Odată, fiul ei a căzut într-o prăpastie cu maşina, dar s‑a izbăvit prin rugăciunile ei. Simţul ei de mamă a făcut-o să-şi dea seama de primejdia în care se afla fiul ei şi atunci ea s-a rugat, iar Dumnezeu l-a izbăvit.

În timpul ocupaţiei germane, Ianula şi-a izbăvit soţul de nemţii care voiau să-l ucidă. A căzut în genunchi la picioarele lor şi, prin cuvinte şi semne pline de smerenie, a schimbat cruzimea soldaţilor germani în simpatie.

Ianula era o femeie care numai binele cugeta şi numai binele îl săvârşea. A cununat mai mult de zece perechi de tineri şi a botezat mulţi copii mici. Mama ei îi spusese:

– Cel care botează patruzeci de oameni, acela îşi mântuieşte sufletul său.

Şi ea, în ciuda sărăciei, găsea copii mici părăsiţi şi ţigănuşi lepădaţi, îi boteza, îi îmbrăca şi apoi le dădea daruri. Până în 1980, botezase peste treizeci de copii.

Ianula se nevoia în ascuns şi cu smerenie. Nu făcea parte din asociaţii filantropice, aşa încât nimeni nu ştia de milosteniile pe care le dădea. Făcea mâncare, dulciuri şi le ducea familiilor sărace, văduvelor şi orfanilor. Odată, a dus pâine unei văduve, iar aceea a izbucnit în lacrimi şi i-a mulţumit, căci copiii ei flămânzeau, dar ea nu avea să le dea pâine. Credea că Dumnezeu a luminat-o pe Ianula, deoarece cu puţin timp înainte ceruse de la Dumnezeu pâine pentru copiii ei.

Adeseori mergea prin temniţe şi îi ajuta în nevoile lor pe cei întemniţaţi. În fiecare săptămână făcea o tavă de chec, lua diferite alte mâncăruri şi mergea la azilul de bătrâni ca să le facă acestora bucurie, dar şi pentru a le ţine companie. Iar aceasta o făcea mereu. Acelaşi lucru îl făcea şi cu cei orbi.

Alteori, mergea în ascuns, singură sau împreună cu o prietenă de‑a ei, şi slujea ca infirmieră, făcând injecţii bolnavilor săraci. Le ajuta şi pe vecinele ei în nevoile lor sau atunci când se îmbolnăveau şi nu mai puteau să se îngrijească de casele lor. Participa la problemele lor ca şi cum ar fi fost ale ei. Făcea rugăciune şi găsea întotdeauna soluţii. Prin dragostea ei, iconomisea orice situaţie grea şi îi odihnea pe oameni.

Se străduia să nu treacă zi în care să nu facă multe fapte bune, să se jertfească şi să arate multă dragoste.

Odată, era puţin mâhnită. Când l-a întâlnit pe un cunoscut de-al ei, i-a spus:

– Hai să te servesc cu ceva. Astăzi nu a venit nimeni în casă la mine, nu am făcut nimic.

Îi odihnea pe soţul şi pe fiul ei în toate. Dragostea ei se revărsa şi îi îmbrăţişa pe săraci, pe bolnavi, pe cei nefericiţi. Se preocupa de familia ei, dar şi de toţi cei care aveau nevoie.

Acest suflet binecuvântat iubea mult Biserica. Biserica era viaţa ei. În fiecare zi mergea la biserici ca să se roage şi să ia putere din harul Maicii Domnului şi al Sfinţilor. Boala fiului ei, Constantin, a făcut-o puternică, căci îşi găsea mângâierea în rugăciune. În fiecare zi, citea Paraclisul Maicii Domnului. Mergea la biserică, se spovedea şi se împărtăşea regulat. Evlavia ei se vede şi din următorul fapt: avea nişte chei cu care deschidea toate bisericuţele din împrejurimile Tripolului. Aproape în fiecare zi lua sticluţa cu untdelemn într-o mână, iar în cealaltă metania şi mergea pe la aceste bisericuţe din afara oraşului, aprindea candelele şi se ruga multă vreme, singură în pustie.

Odată, la o astfel de bisericuţă şi-a deschis inima şi-a revărsat rugăciunea înaintea Domnului, pomenind de necazurile ei şi de suferinţele oamenilor. Rugăciunea ei s-a prelungit până când s-a înnoptat. Atunci i s-a arătat Sfântul Gheorghe, care a însoţit-o în pustie.

Astfel de arătări de sfinţi a avut multe în viaţa ei, dar cine se îngrijea atunci să le însemneze? Acestea vor rămâne necunoscute, ca şi nevoinţele ei şi ca multele minuni săvârşite cu ea de Pronia lui Dumnezeu în încercările prin care a trecut. Semnificativă pentru a arăta evlavia şi dragostea ei pentru bunăcuviinţa casei lui Dumnezeu este şi următoarea întâmplare:

Odată, era hramul Bisericii Sfântului Constantin de la Manzagra. Când Ianula a văzut că icoana Sfântului nu era împodobită, a mers împreună cu o prietenă de-a ei din casă în casă şi a strâns flori. Şi astfel au făcut o coroană pentru icoana Sfântului. Însă atunci când s-a întors acasă, soţul ei era mânios şi a încuiat-o afară. Dar ea nu şi-a pierdut cumpătul, ci s‑a rugat şi plângând, a luat o scară şi a intrat în casă pe fereastră, căci era târziu şi trebuia să se odihnească.

Se bucura atunci când putea ajuta din sărăcia ei bisericile şi mănăstirile. A suportat cheltuiala pentru pictarea icoanei Sfântului Arsenie Capadocianul pe peretele Bisericii Sfântului Ilie din Tripoli şi a icoanei Sfinţilor Arhangheli la Biserica Învierii, care se găseşte pe terenul Aviaţiei Militare, precum şi pentru pictarea icoanelor Sfântului Prooroc Ilie şi a Sfintei Anastasia Izbăvitoarea de otravă. Ajuta mult Biserica, dăruind bani şi lucrând ea însăşi, atunci când era nevoie. Făcea colecte pentru ridicarea Bisericii Sfântului Rafail. Pe atunci, această biserică era mică, iar acum a devenit o enorie în care se liturghiseşte regulat. Cosea acoperăminte pentru Sfânta Masă şi epitrahile şi le trimitea la biserici. Trimitea la mănăstiri alimente, bani, dar şi pomelnice cu numele celor care aveau nevoie să fie pomeniţi.

Viaţa ei îmbunătăţită şi trăită cu atenţie, credinţa, dragostea, evlavia şi rugăciunea ei, au umplut-o de Har dumnezeiesc. Chipul ei era luminos şi plin de Har. Strălucea cu totul de dumnezeiescul Har, aşa cum marea ei smerenie acoperea şi ascundea virtuţile ei.

Creştinii din Tripoli îi cunoşteau viaţa şi de aceea vorbeau cu respect faţă de ea. Preoteasa Antigoni Dimitriu Kakavuli, când voia să dea o pildă de creştin desăvârşit, spunea:

– Noi o avem pe doamna Ianula.

Avea legături duhovniceşti cu preoţi şi cu monahii, mai ales cu cele de la Mănăstirea Hrepa de Sus. (...)

Se ruga mult pentru cei care aveau nevoie. Participa la durerile şi la problemele oamenilor. Răspândea în jurul ei Harul dumnezeiesc şi dădea mângâiere şi nădejde. Credinţa ei era mare. Spunea „Tatăl nostru”, îi însemna în chipul Crucii pe bolnavi şi se făceau bine. Un preot însă i-a interzis să facă aceasta, spunându-i:

– Doamnă Ianula, tu ce eşti? Eşti preot? Acestea le fac numai preoţii. Altădată să nu mai însemnezi în chipul Crucii!

De atunci a încetat să mai facă aceasta, dar odată s-a îmbolnăvit preoteasa acelui preot. Preotul i-a citit rugăciuni, dar durerile nu încetau; preoteasa se zvârcolea de durere. Atunci Ianula, văzând-o în această stare, a însemnat-o spontan în chipul Crucii, s-a rugat din toată inima ei şi îndată preoteasa s-a făcut bine. Atunci preotul i-a spus:

– Doamnă Ianula, tu eşti mai presus decât mine; de acum să însemnezi în chipul Crucii pe cine vrei.

Îl iubea mult pe Dumnezeu. Toate discuţiile ei Îl aveau ca subiect pe Dumnezeu şi sfârşeau cu Dumnezeu. Te bucurai atunci când o auzeai povestind sau sfătuind. Îţi transmitea cu putere o mare bucurie şi nădejde. Evita să pomenească de suferinţele prin care trecea, pentru a nu‑i mâhni pe ceilalţi. Harul dumnezeiesc are însuşirea de a atrage oamenii precum magnetul. Pe doamna Ianula o vizitau mulţi mireni şi clerici, chiar şi monahi athoniţi. Toţi plecau impresionaţi şi cu mult folos în suflet. Tuturor le dădea ceva de binecuvântare şi pe toţi îi pomenea la rugăciune.

Deşi trăia şi se nevoia ca o monahie, niciodată nu s-a gândit să devină monahie. După adormirea soţului ei, pe care l-a slujit fără să murmure, i-a făcut patruzeci de Liturghii şi de parastase. Când cineva a îndemnat-o să ia schima monahală, ea a refuzat cu smerenie spunând că nu este vrednică.

La sfârşitul vieţii ei, a rămas cu fiica sa, Elena, în Veria. S-a întâmplat odată că şi-a rupt piciorul, dar după ce s-a vindecat, a făcut o comoţie cerebrală. La data de 16 martie 2002 a adormit în pace, iar sufletul ei a plecat la Domnul pe Care L-a iubit din toată inima ei şi pe Care L-a slujit cu toată tăria ei.

După plecarea ei din această viaţă, a trecut să-şi ia rămas bun de la o persoană pe care ea o iubea. Aceasta a văzut-o în vis urcând grăbită la Cer şi plină de bucurie. Persoana respectivă nu ştia că Ianula adormise în Domnul.

Veşnică să-i fie pomenirea! Amin.

(Ieromonah Eftimie Athonitul, Asceţi în lume, volumul I, traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu din Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2009, pp. 207-215)