Iată calea Domnului: El Se arată omului care se pocăieşte cu sinceritate şi omul primeşte dragostea Sa în Lumina necreată, într-un mod în afară de timp (atemporal, extra-temporal). Dacă repetăm întotdeauna acelaşi cuvânt „dragoste”, aceasta o facem deoarece în el sunt reunite în mod fiinţial o înţelepciune care nu este din această lume şi o măreţie nesfârşită, unită cu o smerenie nemărginită care îi este proprie, o frumuseţe biruitoare a toate şi o pace adâncă. Când Dumnezeu îl cercetează pe om, El îl face, prin însăşi aceasta, părtaş al Fiinţei Sale, Care nu poate fi descrisă prin cuvinte omeneşti. Suntem cuprinşi de o singură dorinţă: să dobândim dragostea dumnezeiască pe care am cunoscut-o, în aşa fel, încât ea să devină firea noastră, de neînstrăinat pentru veşnicie.

Când Dumnezeu vede că nimic din această lume n-ar mai putea să ne despartă sufletul de dragostea Sa (Romani 8, 35-39), atunci începe o perioadă de încercări grele, este adevărat, dar fără de care noi am rămâne fără a cunoaşte profunzimile modurilor create şi necreate ale Fiinţei. Crudă este această încercare: o sabie nevăzută ne taie de Dumnezeul iubit, de Lumina Sa neînserată. Omul este lovit pe toate planurile fiinţei sale. El nu ajunge să înţeleagă deloc pentru ce ceea ce, într-o rugăciune asemănătoare celei din Ghetsimani, păruse a fi o „unire în iubire” de acum înainte nedespărțită, acum a cedat pasul iadului părăsirii de Dumnezeu.

Dragostea, a cărei flacără a fost aruncată de Hristos în sufletul omului, are o proprietate uimitoare: ea îl va conduce prin abisuri şi culmi inaccesibile oricărei alte persoane; ea îi va da să biruiască orice suferinţă şi chiar moartea; adeseori, ea îl va arunca într-un spaţiu nelimitat, ce nu poate fi descris, unde el va fi „singur”, tânjind să vadă din nou Lumina Dumnezeului iubit.

În acest fel este procesul de curăţire a firii noastre contaminate de otrava lui Lucifer. Calea lui Hristos duce de la un mod de existenţă relativ, în continuă schimbare, la o împărăţie nerelativă, neclintită. Normal este ca duhul omenesc să fie neliniştit în condiţiile despărţirii de dragostea desăvârşită a Tatălui, ca urmare a căderii. Chipul lui Dumnezeu, omul, caută binele nemişcat, absolut, sfânt. Şi cine ar putea să descrie dragostea sa pentru El? Unde se găsesc cuvintele putând să exprime fie şi numai o umbră din tristeţea pe care o încearcă sufletul fiind despărţit de Dumnezeul său? Nimic, în afara sfintei dragoste, nu poate face să curgă lacrimi din inima unui creştin.

(Arhim. Sofronie Saharov, Fericirea de a cunoaște calea, Editura Pelerinul, p. 113-114)