Părintele Petre Stanomirescu era un om blând şi smerit. A slujit o viaţă în Husnicioara, oamenii îi ziceau Taica Popa. Poseda ca nimeni altul harisma tăcerii. Vorbea puţin: iubiţii mei, vă mulţumesc pentru că aţi fost la Sfânta Biserică. Prezenţa lui degaja mireasma Harului, slujea divin. Avea un zâmbet înţelept. Copiii opreau fotbalul când trecea, lumea toată îi zicea săru’mâna. Muma Lena venea duminica de la Biserică: mă omule, nu fusăşi şi dumneata, vorbi Taica Popa. Taci, fă, ce zisă? Nu ştiu, da vorbi frumos.

În acel an, şaizeci şi doi parcă, tata l-a însoţit ultima dată cu Icoana de Crăciun. Aveam să ne mutăm la Protoierie, în Severin. Era un ger de nici câinii nu ieşeau de sub clăi. Mergeau din casă-n casă, una ici, alta colo, sate multe: Negreşti, Celnata, Selişteni, Priboieşti, Dumbrăviţa... Tata cânta frumos şi tare Troparul: Naşterea Ta, Hristoase Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei, că-ntru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la Stea s-au învăţat şă se-nchine Ţie Soarelui Dreptăţii şi să Te cunoască pre Tine, Răsăritul cel de Sus, Doamne, mărire Ţie. Deşi era distanţă mare între case, oamenii auzeau şi se anunţau: vine Icoana, vine Icoana! Toţi aşteptau să o sărute.

Femeile aveau războiul întins: covoare, macate, preşuri. Bărbaţii făceau pârtie prin zăpadă, de la drum până la tindă. După sobă era întinsă pielea porcului pe nuiele de alun încrucişate, să se usuce, să fie bună de opinci. În grindă se legăna ispititoare băşica umflată. Într-o iarnă bunicul mi-a explicat, aşa este şi globul pământesc, rotund şi firav ca o băşică, iar Danemarca are capitala în Copenhaga. Totul mirosea a curat şi a busuioc.

De banii primiţi lăsau: calendare, lumânări, icoane, să fie-n casă. Purtau în traistă, nu opreau nimic pentru ei. Venirea Icoanei năştea mirare peste sate. Parcă-L aşteptau pe Dumnezeu în chip de Prunc. Ieslele erau curate şi pline cu fân moale.

Au ajuns şi la casa Activistului: ce facem Ionică, intrăm?- intrăm, Taică părinte, că e om şi el. Au intrat, au cântat tot Troparul... Activistul sta încruntat, cu mâinile la piept: ce să fac, ce vreţi? Părintele i-a spus blând: păi, vă-nchinaţi, sărutaţi Icoana şi să fiţi sănătoşi! A luat foc activistul: auzi părinte, dacă matale mă pupi pe mine-n fund, pup şi eu icoana aia, ha, ce zici, facem târgul? Bine, bine - a oftat părintele Petre, făcându-se mai alb decât zăpada, lasă, lasă, Dumnezeu să vă ajute! Au ieşit în grabă, cutremuraţi.

În noaptea de Ajun tata n-a dormit, după ce a-mpărţit cu moşul colindeţii în uliţă, a stat în tindă şi a privit pe rând toate stelele. Moşul a cugetat: nu ştiu, mă Ioane, ce să zic, să fi fost rus, chinez, turc, da-i românul nostru, ce sânge i-o curge-n vene, mă!

Au trecut anii, cu zecile poate, tata uitase. Într-o iarnă umbla cu părintele Ghinea cu Icoana pe străzile Severinului. Lumea era rece şi îngheţată de-atâta comunism. Troparul acelaşi, cântat frumos şi tare, gerul nu mai avea niciun gust. Pe strada Calomfirescu, au intrat într-o casă mare, naţionalizată, i-a întâmpinat o femeie, le-a dat cinci lei murmurând ceva nedefinit. Când să plece, au bănuit un glas de bărbat: Ioane, vino puţin! S-au întors. Într-un pat murdar şi mic pentru o asemenea casă era el, Activistul. Ros de boală, numai os şi piele, ochii îi mai rămăseseră mari, ca nişte cepe usturătoare, plângăreţi: Ioane, eu sunt, de patru ani nu mă ridic, mă mănâncă viermii de viu, mă Ioane, mă, să vină părintele Stanomir să mă ierte.

A venit bietul Părinte într-un suflet, cu sania trasă de un cal pân’la Cerneţi, de-acolo cu autubuzul opt. Tata l-a aşteptat la autogara veche. Şi-a pus repede epitrahirul, l-a citit, l-a dezlegat, a murit Activistul rugându-se: Părinte, aduceţi-mi Icoana!