– Egoul este de multe ori caracterizat în literatura duhovnicească drept un adversar versat şi oportunist, în stare să întoarcă o întreagă situaţie în avantajul lui, în tentativa lui de a ne abate din progresul nostru duhovnicesc. Care este, după opinia sfinţiei voastre, cea mai importantă calitate a celui ce ne poate ajuta să biruim în războiul împotriva abilului ego, care este în permanentă schimbare?

– Pocăinţa. Să ne recunoaştem greşelile şi păcatele este lucrul cel mai important pe care îl putem face. Şi nu să ne recunoaştem păcatele pentru a reuşi altceva ci, pur şi simplu, pentru a vedea adevărul cu privire la noi.

Sfântul Isaac, marele mistic al Bisericii, spune că cel ce îşi acceptă, înţelege, recunoaşte păcatul dinaintea Domnului este, în realitate, deasupra tuturor. Acesta este mai mare decât cel ce a câştigat lumea toată, decât cel ce hrăneşte pe toată lumea, decât cel ce face minuni, decât cel ce învie morţii. Omul acesta este primul, este mai mare, întrucât el nu poate să cadă niciodată. El are o stabilitate, un nivel, un loc în care Îi poate vorbi Domnului. Are un sălaş în care Îl poate invita pe Domnul cu lacrimi, cu pocăinţă, cu înţelegerea faptului că a făcut rău. Şi îndată se luminează. Răspândeşte lumină. Acesta devine un medic duhovnicesc, un învăţător sau un părinte, căci nu-i este teamă să-şi recunoască păcatele. Pentru el nu este o problemă să zică: „Iertaţi-mă, am greşit”. Aceasta este soluţia pentru a scăpa din toate prăbuşirile pricinuite de diavol.

– Ar fi nimerit să considerăm această calitate pe care o descrieţi – această voinţă de a te privi cu onestitate – drept smerenie?

– Nu smerenie. Smerenia este rezultatul. Ar fi de preferat să vorbim despre „înţelepciune”. Noi ne înverşunăm să ne smerim. Însă, a-mi recunoaşte greşelile – ce are a face aceasta cu smerenia? Trebuie să fiu smerit pentru a-mi recunoaşte greşelile? Nu. Trebuie ca eu să le văd. Este neapărată nevoie de aceasta. Este felul meu de a fi pentru veacul ce va să fie. Cum pot eu exista cu defectele mele în timpul vieţii ce va să fie? Dinaintea cui? Cum pot, oare, sălăşlui dimpreună cu greşelile, păcatele mele dinaintea mea? Trebuie, pur și simplu, să zic: „Eu am făcut-o!”.

Dostoievski exprimă bine aceasta în Crimă şi Pedeapsă. Personajul principal, Raskolnikov, omoară pe cineva şi aproape imediat înţelege ce a făcut. Nu recunoaşte singur, ci cu ajutorul cuvintelor foarte severe ale unei prostituate, Sonia, care îi spune: „Uite ce ai făcut”. Ea îl aduce în mijlocul pieţei, dinaintea poporului, ca să spună ce a făcut el. Şi el o face. Mărturiseşte. Spune că de nu mărturiseşte, nu ar putea exista, că a săvârşit mult mai mult şi din ce în ce mai multe crime. Şi acceptă sentinţa tribunalului, anume, să meargă pentru cel puţin douăzeci de ani în cea mai dură dintre închisori. Şi se duce, şi acolo simte el leacul inimii lui. Şi ia acest medicament. Noi avem probleme în viaţă pentru că nu vrem să ne acceptăm, nici să ne recunoaştem păcatele. Şi aici este cheia problemei. Ce altceva avem de oferit celorlalţi? Aur, argint, urări de bine, hrană? Viaţă lungă? Nu, doar să ne recunoaştem păcatele şi astfel avem, pe dată, o nouă lume.

(Bătrânul Dionisios: „Vrăjmaşul lăuntric, egoul”)