Ținând aproape de teologia Crucii, în săptămâna acesta, n-avem a uita că postirea este legată prin Cruce de Mântuitorul și Maica Sa. Icoana Răstignirii îi cuprinde pe amândoi. Domnul Răstignit are pe Maica Sa copleșită la picioarele Crucii. Fără a face din acesta o teologie marianică a ceea ce numim Mater Lacrimosa. Ea nu este numai Maica Lacrimilor, ci și vindecarea lor, Acoperământul ei fiind cel mai de preț ștergar de durere. Textul dintâi al meditației vie din Marțea celei de a doua săptămâni: „Punându-ne înainte postul masă de taină, ne cheamă pe noi să ne săturăm din destul. Deci, să mâncăm ca pe niște bucate darurile Duhului cele de-a pururea vii; să bem ca o băutură izvoarele lacrimilor cele ce dumnezeiește izvorăsc și, veselindu-ne, să aducem laudă lui Dumnezeu neîncetat” (Sedelana 3, Utrenie). Postirea ca hrană. Postul drept un exercițiu programatic – chiar dacă e urâțit de ideologie cuvântul merită folosit – în care redescoperim izvoarele dumnezeiești ale lacrimilor. Adică durerea de pierdere a virtuților, de rană aproape fluidă în sărătura lacrimii de propria noastră viață. La vremea la care trăim postirea, în ajun de Sâmbăta pomenirii morților din finalul săptămânii pomenirii Crucii, rănile ne ies la iveală. E dorul de absolut din iubirea celor plecați și nedeplinătatea iubirii în care trăim acum, dincoace, în pragul din afară al morții. Ori postirea caută să ne aducă aminte de „săturarea din destul”. Aceea care dă sufletului sățietate și i-l descoperă pe Hristos drept bogăție deplină.

Deasupra acestui text, în Canonul aceleiași Utrenii, cu repetabilitate în parcursul imnografic al Triodului, am descoperit așezat, îndată după lectura celei de a doua Catisme, acest text limpezit parcă de lacrimă: „În noianul cel cumplit al întristării căzând, pentru mulțimea faptelor mele celor rele și fără de lege, am ajuns la nepricepere, iar acum sunt cuprins de deznădăjduire; Stăpână Născătoare de Dumnezeu, tu mă mântuiește, tu-mi ajută. Că tu ești milostivire păcătoșilor și curăție mântuitoare”. E un text de neprețuit. Mai ales când căutăm înțelegerea fundamentelor izbăvirii noastre din întristări, din nemernicia vieților noastre parte uitate la marginea propriilor noastre vocații și împliniri. În ultima vreme tot mai mulți părinți sunt neliniștiți de starea copiilor lor. Mici ori adolescenți, uituci de bine ori inteligenți, cârtitori ori tăcuți asumați, mare parte din ei sunt mai degrabă supărare și îngrijorare decât bucurie părinților. Le spun mereu acestora: Ochii la Maica Domnului! Ea știe cum să împlinească vocația voastră de părinți fără să vă îngăduie ca rana de copii să vă fie mai adâncă decât bucuria de ei. De unde știu? Din propria experiență ar fi prea puțin și irelevant. Dar când privești la chipul Maicilor Starețe din vechime ori mai de aproape ce și-au închinat obștea Maicii Domnului înțelegi că din această însoțitoare fără egal a Crucii lui Hristos izvorăște luciditatea feminității care ține vie maternitatea femeii. Fără încercarea Crucii Maica Domnului ar fi fost o maică iubitoare. Prin Cruce și Înviere – sigiliul din urmă al mesianității, pecetea de lumină a vieții veșnice – Maica Domnului ne descoperă vocația sa de „milostivire a păcătoșilor și curățire mântuitoare”. 

E greu să explici unor oameni care nu se roagă Maicii Domnului modul în care ea mijlocește pentru noi la Fiul Său. E dificil. Și poate că nici nu trebuie nimic explicat. Dar pentru cei care se roagă explicația curge din izvorul de iertare al Crucii. Primul chip care primește strălucirea Învierii în cuta de carne a trupului, îndată după ce Hristos Învie, e chipul Maicii Domnului. Ea vede cu tăcută vedere. Nu strigă, nu plânge, nu se zbate în lucirea zorilor Învierii. E vindecătoare deznădăjduirii pentru că a biruit cu simplitatea trăirii în Hristos a Tainei Crucii ca o sabie ce trece prin sufletul său, dar și ca o destupare de izvor a milostivirii. Ea știe Cine este Cel care urcă Golgota purtând Crucea. Știind împlinește așteptarea ce vindecă de robia păcatului omenirea. E prima și cea mai luminoasă rodire a Crucii în mijlocul omenirii restaurate. Cum spunea vrednicul de pomenire Mitropolit Antonie Plămădeală: Maica Domnului este prima dintre ortodocși. E Ortodoxia!

Pentru aceea vreau să ne reamintim că Maica Domnului nu poate fi desprinsă de Cruce. Că prezența sa de martoră deplină a Buneivestiri nu putea lipsi din împlinirea acesteia. Prezența ei mereu și mereu în rugăciune și în lumina Crucii Fiului său ne aduce aminte că omenia noastră nu se poate ține vie fără ea, Fecioara care naște Răstignitul și cutremurată înțelege ca nimeni altcineva Crucea Lui. Din înțelegerea ei ne adăpăm toți care am urmat cu privirea duhovnicească întregul drum spre cunoașterea Crucii care izvodește Învierea. Am stat întregul timp al săptămânii acesteia în teribila neguțătorie a priceperii modului în care – prin Cruce – moartea ne descoperă viața. Pentru aceea sâmbătă dimineața, la vremea Liturghiei, ne apropiem purtând miridele – nume ale celor ce ni s-au ascuns vederii, dar nu și văzului duhovnicesc ce spintecă văzduhul. Miride – nume ca niște porumbei care trec dincolo de nori purtând vestea desprinsă din Cruce: nu v-am uitat, suntem aici, bucurați-vă!

Taina Crucii ne va însoți întreaga postire. Ne apropiem cuminți de prăznuirea Sfântului Ioan Scărarul cel care sprijină pe Cruce scara ce ne apropie de Cer. Ca un Iacob ațipit pe piatră visând la scara ce coboară Cerul. Ca un înțelept călător prin pustia de semne a lumii descifrând prin minuni taina Învierii. Suntem postitori cu bune și mai puțin bune, cu împliniri și oftări. Pe cale lupta e mereu indecisă. La capăt însă biruie cu noi Hristos Domnul. El este Învierea. Noi doar privim spre ea și nădăjduim.