Imaginea ideală se află mereu, sau de cele mai multe ori, în inconştientul omului. Nimeni nu este conştient că se identifică cu o imagine ideală, adică cu o închipuire. Deşi cei din jurul lui îşi dau seama că nu acţionează corect, deşi se vede că are o părere trufaşă, supradimensională, amăgitoare despre sine, el nu-şi dă seama de aceasta.

Uneori, poate simţi că are o părere prea bună despre sine, dar chestiunea este confuză în el. Astfel, când îşi apără imaginea lui ideală, când îşi apără virtutea lui închipuită, este sigur că-şi apără virtutea reală, crede că-şi apără sfinţenia obiectivă, crede că-şi apără idealurile înalte. Şi astfel – mă iertaţi pentru ceea ce voi spune – vedeţi un om care este tinichea din punct de vedere al adevăratei virtuţi, dar poate întoarce lumea cu susu-n jos pentru virtute, pentru sfinţenie, pentru adevăr.

Este el mişcat de o motivaţie curată? Este el mişcat de o motivaţie onestă? Exclus! Pur şi simplu, aşa se simte el bine, aşa se odihneşte, aşa se relaxează, identificându-se cu părerea imaginară, cu virtutea imaginară pe care crede că o deţine. Crede că dacă va apăra virtutea obiectivă, îşi va salva virtutea şi sfinţenia lui.

(Arhimandrit Simeon Kraiopoulos, Te cunoşti pe tine însuţi? Viaţa duhovnicească şi problemele psihologice, Editura Bizantină, Bucureşti, 2008, pp. 140-141)