O componentă fundamentală pentru a începe o viaţă de rugăciune este metanoia, un termen grec tradus în general ca „schimbare a inimii” sau „pocăinţă”. Părintele John McGuckin susţine că traducerile nu pot să redea cu adevărat semnificaţia sa: metanoia este cel mai bine tradusă, spune el, ca „actul de a deveni autentic”. Devenim autentici prin predarea eului nostru lui Dumnezeu – recunoscându-ne greşelile, căderile şi păcatele noastre – şi, prin urmare, ştergând totul cu buretele, înainte de a începe o viaţă de rugăciune şi contemplaţie care ne va duce la comuniunea cu Dumnezeu.

La Mănăstirea Brâncoveanu, din pădurile Transilvaniei, un stareţ sau povăţuitor duhovnicesc ne-a vorbit despre puterea rugăciunii. Atunci când ne rugăm, spunea Părintele Teofil[1], „facem pentru El o casă în inima noastră”, şi atunci când Dumnezeu intră, aduce o pace desăvârşită cu Sine. Odată uniţi cu Dumnezeu nu mai suntem niciodată singuri şi nu ne vom mai teme de nimic niciodată. Dumnezeu devine apărătorul nostru, temelia întregii noastre vieţi. Deodată, în timp ce vorbea, stareţul a rostit o rugăciune: „Tu eşti totul, Doamne. Tu eşti împăratul păcii noastre şi al sufletelor noastre. Tu eşti sfânt şi întru-totul Dumnezeul nostru. Fiindcă tu eşti sfinţenie. Căci al Tău este a ne mântui şi a ne milui pe noi. Căci tu eşti Dumnezeul milei şi al iubirii de oameni”.

Stareţul şi-a amintit de intrarea sa în viaţa monahală şi despre cum a început să rostească Rugăciunea lui Iisus: „Atunci când am început să zic ‘Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu...’ eu, de fapt, mi-am văzut mizeria sufletului meu şi m-am înfricoşat. Nu-mi puteam imagina că în sufletul meu s-ar putea găsi atât de multă răutate, atât de multă silă; nu mă aşteptam să găsesc aşa ceva în sufletul meu. Şi nici nu aş fi devenit conştient că am aşa ceva dacă nu aş fi căutat să am grijă de sufletul meu prin implicarea în rugăciune. Întotdeauna spun oamenilor cărora le recomand să spună această rugăciune, să nu se sperie atunci când vor descoperi cât de multă mizerie se află în sufletele proprii, care ar trebui să fie eliminată şi care poate că nu dispare niciodată”.

Aceste „spaime ale sufletului”, aşa cum stareţul le denumeşte, îi pot descuraja pe începători de la continuarea rostirii Rugăciunii lui Iisus. În acest moment crucial este fundamental pentru începător să preseze, să-şi admită cele mai profunde eşecuri dar să continue să se roage, punându-şi în tot acest timp, încrederea în iubirea neţărmuită al lui Dumnezeu.

(Norris J. Chumley, Tainele Rugăciunii lui Iisus, traducere de Dragoş Dâscă, Editura Doxologia, Iaşi, 2012, pp. 66-68)