Dacă s-ar face un sondaj printre credincioşi şi ar fi întrebaţi de ce merg la biserică (mai ales duminica şi în sărbători), care este motivul participării lor la Sfînta Liturghie, s-ar înregistra o varietate de răspunsuri: "să mă rog", "să cer ajutor lui Dumnezeu", "să-mi fac datoria de creştin", "să dau un pomelnic pentru cei dragi" etc. Un procent extrem de mic ar bifa într-un chestionar pe această temă varianta de răspuns care ar suna astfel: "Să mănînc şi să beau trupul şi sîngele Domnului Iisus Hristos". Şi, din nefericire, nu e nevoie să faci cheltuială mare sondînd opinia poporului dreptcredincios, ci e suficient să intri în biserici şi să asişti la Liturghiile care se săvîrşesc în afara celor patru mari posturi de peste an. Dacă în posturi mai poţi vedea credincioşi care se apropie de potir spre a se împărtăşi, în rest, cel mai adesea, preotul lansează chemarea: "Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi", iar îndemnul nu află răspuns pozitiv în inimile celor care fie nu au căutat să se pregătească pentru împărtăşire (prin cele rînduite de Biserică), fie nu au primit, pentru aceasta, dezlegarea de la duhovnicul lor.

Această anomalie întîlnită mai ales în afara celor patru posturi de peste an, cînd dintre toţi participanţii la o Sfîntă Liturghie doar preotul se găseşte vrednic de a se împărtăşi, îşi află perechea într-o fapt de o gravitate cel puţin la fel de mare petrecut îndeosebi în interiorul acestor perioade liturgice de intensificare a vieţii duhovniceşti. În Postul Mare şi în Postul Crăciunului, mai ales, întîlnim situaţii în care preotul spovedeşte şi dă dezlegare credinciosului spre a se împărtăşi, dar acest lucru nu se petrece, cum este canonic, la momentul rînduit din timpul Sfintei Liturghii. Unii cer şi insistă la preot să fie împărtăşiţi imediat după spovedanie, chiar dacă acest lucru se întîmplă într-o zi în care, în acea biserică, nu se săvîrşeşte Sfînta Liturghie. Iar preotul, din raţiuni "pastorale" sau din alte motive, mai cedează uneori şi oferă împărtăşanie din sfintele care se păstrează peste an în chivotul de pe sfînta masă şi care sînt destinate, de drept, persoanelor grav bolnave, celor care nu se pot deplasa sau chiar sînt pe patul de moarte.

Or cei care insistă pentru o astfel de împărtăşire sînt, nu rareori, persoane ce pot participa la slujba Sfintei Liturghii şi pot răbda fără a pune nimic în gură pînă cînd vor primi sfintele taine. Dar sînt prea grăbiţi şi nu au timp de "aşa ceva" ajungînd ca, sub influenţa acestor vremuri în care toate se fac în viteză, să vrea (şi, eventual, chiar să primească) împărtăşania în regim de fast-food. "Am venit, m-am spovedit, m-am împărtăşit şi mă duc unde am (sau nu) treabă" e lozinca prea-grăbitului nostru credincios. Iar unii, mai în vîrstă, chiar invocă o "tradiţie" pe care au prins-o în acest sens de pe vremea comunismului, cînd toate se făceau cu o cît mai mare discreţie şi cînd preoţii preferau să-i împărtăşească astfel (decît deloc) pe cei cărora le era frică de consecinţele participării (publice) la slujbele de duminică. Securitatea avea ochi peste tot şi, probabil, unii ar fi putut să aibă de suferit dacă îndrăzneau să săvîrşească un astfel de gest, inclusiv unele botezuri şi cununii avînd loc, din aceleaşi pricini, într-o atmosferă de maximă discreţie.

Astăzi însă acest lucru nu se mai justifică, nemaiputîndu-se invoca eventuale represalii asupra celor care ar îndrăzni să-şi manifeste public credinţa. Doar că nemiloasa Securitate a fost înlocuită cu succes de insidioasa Secularizare (sau, pe alt plan, cenzura cu autocenzura - a se vedea înlocuirea politicii de stat cu la fel de obligatoria corectitudine politică), încît efectul este oarecum acelaşi. Avem, pe de o parte, Liturghii fără împărtăşire a credincioşilor (în afara postului) şi împărtăşiri fără de Liturghie (în timpul postului). De care dintre situaţii să te cutremuri mai mult? De care din ele vom da socoteală, mai abitir, la Judecată? Continuarea, în Ziarul de Iași