Comentarii patristice

Înălţarea Sfintei Cruci – Comentarii patristice

Şi ducându-Şi crucea, a ieşit la locul ce se cheamă al Căpăţânii, care evreieşte se zice Golgota, unde L-au răstignit, şi împreună cu El pe alţi doi, de o parte şi de alta, iar în mijloc pe Iisus.

Înălţarea Sfintei Cruci (Ev. Ioan 19, 6-11, 13-20, 25-28, 30-35)

(In. 19, 6) Când L-au văzut deci arhiereii şi slujitorii au strigat, zicând: Răstigneşte-L! Răstigneşte-L! Zis-a lor Pilat: Luaţi-L voi şi răstigniţi-L, căci eu nu-I găsesc nicio vină.

Abel a fost pizmuit de Cain și după aceea a fost a omorât.

Același lucru l-a suferit și Hristos: Deși a iubit pe cei invidioși, ei s-au mâniat, chiar și atunci când El le-a arătat dragostea Sa.

Hristos i-a vindecat pe cei bolnavi și în loc de mulțumire, suferă și este răstignit.

Toate pentru ca Adam să se ridice.

Adunarea de nelegiuiți, mâniată de mulțimea minunilor, a strigat: Omoară-L, răstignește-L! în timp ce-L dădea în mâinile lui Pilat pe Creatorul a toate;

L-au dat în mâinile judecătorului pe Cel care va judeca și pe regi și pe țărani;

Osânditul judecă pe Dreptul Judecător;

Cel necunoscut (se face referire la Pilat despre care nu s-a auzit în aceeași măsură ca despre Hristos – n.tr.) amenință cu moartea pe Mântuitorul ca pe un tâlhar!

Iar El, ca să sufere, îndură în tăcere fără a spune niciun cuvânt.

Ca Adam să se ridice.

(Sfântul Roman Melodul, Condac despre Pătimirile lui Hristos 20, 5-6, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

Pilat, după numai cele câteva cuvinte pe care le auzise, a vrut să-I dea drumul lui Iisus, însă mulțimea s-a aprins și mai tare, spunând: Răstignește-L. Și de ce doreau ei atât de mult să-L omoare într-un chip ca acesta? Pentru că era o moarte rușinoasă. Ei se temeau că după aceea, cineva își va aminti de El și de aceea voiau să-I aplice o pedeapsă care era în același timp și un blestem. Ei nu știau că Adevărul este preaslăvit de piedicile pe care le întâlnește.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 84,2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

Diavolul nu a fost nicicând într-o stare mai proastă decât a fost în acea zi. Căci, în timp ce aștepta să câștige pe Hristos, a pierdut și pe cei pe care îi dobândise deja pentru că în clipa în care trupul Său a fost pironit pe cruce, cei morți au înviat. Atunci moartea a fost rănită, primind o lovitură a morții dintr-un trup mort… întrucât diavolul ar face tot ceea ce îi stă în putință să-i convingă pe oameni că Iisus nu a murit, ci că el (Satana – n.tr.) deține puterea. Oricine poate vedea că vremea de după înviere este presărată de dovezi (că Hristos a înviat din morți – n.tr.), însă în ceea ce privește moartea Sa, nici o altă vreme decât clipa morții nu poate oferi alte dovezi despre aceasta. Așadar, Iisus a trebuit să moară în public, în fața tuturor, iar învierea Sa nu a fost la fel, deoarece El știa că timpul care se va scurge mai apoi va aduce mărturie de la sine pentru aceasta. Lucru minunat este că, în timp ce lumea privea (cum Hristos este răstignit – n.tr.), șarpele a fost zdrobit de cruce.

Privește cum diavolul a încercat ca Hristos să moară în taină. Ascultă-l pe Pilat spunând: Luați-L voi și-L răstigniți, căci nu găsesc în El nici o vină, stând împotriva mulțimii într-o mie de feluri. Și din nou iudeii i-au spus: Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară-Te de pe cruce! (Mt. 27, 40). Iar când a primit o lovitură de moarte, pentru că nu s-a coborât de pe cruce, a fost îngropat.

Și totuși, în puterea Sa se afla și posibilitatea de a învia imediat însă nu a făcut-o pentru ca noi să putem crede în moartea Sa. În cazuri particulare de moarte, într-adevăr, se poate spune că numai au leșinat, însă nu putem spune asta și în cazul lui Hristos.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Coloseni 6, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

Aici, am putea să ni-l imaginăm pe Pilat spunând: Omorâți-l voi, dacă aveți o lege care condamnă pe cei fără de păcat și pedepsește pe cei fără vină cu o așa înfricoșătoare osândă. Eu nu mă voi face părtaș la așa ceva.

(Sfântul Chiril Alexandrinul, Comentariu la Evanghelia după Ioan 12, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

Priviți cum judecătorul Îl apără, achitându-L continuu pe Iisus de orice vină… căci luați-L voi și-L răstigniți este expresia spălării de vină și încredințarea lor a unei fapte care nu le era permisă în mod obișnuit. Ei Îl aduseseră pe Iisus pentru ca guvernatorul să decidă în privința Sa, însă totul s-a petrecut invers, Iisus fiind mai degrabă achitat, decât condamnat prin decizia guvernatorului.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 84, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(In. 19, 7) Iudeii i-au răspuns: „Noi avem lege şi după legea noastră El trebuie să moară, că S-a făcut pe Sine Fiu al lui Dumnezeu”.

Dacă voi [arienilor] nu veți afla de la cine este Hristos, o vor face măcar cei care-L cunosc [creștinii]de la cei care nu-L cunosc…

Oare nu vedeți că vă faceți frați cu… iudeii (din zilele lui Iisus – n.tr.) pentru că negați că Hristos Dumnezeu este Fiul al lui Dumnezeu Tatăl? Ei singuri și-au afirmat motivul osândirii lor: Noi avem lege şi după legea noastră El trebuie să moară, că S-a făcut pe Sine Fiu al lui Dumnezeu. Oare nu aceeași acuzație o aduceți și voi, hulitorilor împotriva Sa, că în timp ce El se declară Fiu al lui Dumnezeu, voi spuneți că este doar o creatură? El Însușii mărturisește că este Fiul și ei Îl Se declară ca vinovat de moarte.

Și voi tăgăduiți că El este Fiul lui Dumnezeu. Ce pedeapsă Îi aduceți? Primiți cu aceeași scârbă cuvintele Sale precum iudeii și vă faceți de acord cu decizia lor. Aș vrea să știu dacă voi vă veți certa în privința pedepsei. Păcatul vostru, prin care ați negat că El este Fiul lui Dumnezeu, este același cu al lor, cu deosebirea că vina lor este mai mică pentru că au păcătuit din ignoranță.

(Ilarie de Poitiers, Despre Sfânta Treime 6.50, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(In. 19, 7) Iudeii i-au răspuns: „Noi avem lege şi după legea noastră El trebuie să moară, că S-a făcut pe Sine Fiu al lui Dumnezeu”.

Cum atunci când judecătorul a spus Luaţi-L voi şi judecaţi-L după legea voastră, voi ați răspuns: Nouă nu ne este îngăduit să omorâm pe nimeni și ați alergat la Lege?

Și priviți cu luare aminte la învinuire: S-a făcut pe Sine Fiu al lui Dumnezeu. Spuneți-mi, pe aceasta se bazează acuzarea voastră, că cel care săvârșește lucrările Fiului lui Dumnezeu trebuie să Se numească Fiu al lui Dumnezeu? Și Hristos ce a făcut? În timp ce iudeii se sfătuiau între ei, Și-a păstrat pacea, împlinind cuvântul prorocului care spune: nu şi-a deschis gura Sa… întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat (Is. 53, 7-8).

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 84, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(In. 19, 8) Deci, când a auzit Pilat acest cuvânt, mai mult s-a temut.

Pilat se îngrijorează când aude că Hristos S-a numit pe Sine Fiul lui Dumnezeu, temându-se că s-ar putea să nu aplice pedeapsa corectă dacă se va dovedi că declarația este adevărată. Însă oamenii care cunoșteau aceasta (că Iisus este Fiul lui Dumnezeu – n.tr.), atât prin cuvânt, cât și prin faptă n-au dat înapoi, ci Îl osândesc la moarte pentru același motiv pentru care ar fi trebuit să I se închine.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 84, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(In. 19, 8) Deci, când a auzit Pilat acest cuvânt, mai mult s-a temut.

Planul diabolic urzit de iudei a avut un final la care prea puțin s-au așteptat. Acuzarea pe care voiau să I-o plăsmuiască era că a păcătuit împotriva lui Dumnezeu. Însă greutatea învinuirii l-a făcut pe Pilat să fie mai atent, alarmându-l și făcându-l să se poarte cu o mai mare grijă față de Hristos decât înainte. Pilat devenise mai personal în întrebările sale, dorind să știe cine este Iisus și de unde vine. Cred că îi trecuse prin minte că, deși Iisus era om, se putea să fie în același timp și Fiul lui Dumnezeu. Această idee și credință a sa nu o desprinsese din Sfânta Scriptură, ci din falsele legende grecești. În fabulele grecești, mulți oameni sunt numiți a fi semi-zei și fii ai zeilor. Și romanii la fel, ba mai superstițioși în astfel de lucruri, numeau zei pe unii dintre monarhii lor mai deosebiți, le ridicau altare și locașuri de închinare și îi așezau pe piedestaluri. De aceea, Pilat era mai serios și mai îngrijorat ca niciodată în a afla cine este Hristos și de unde vine.

(Sfântul Chiril Alexandrinul, Comentariu la Evanghelia după Ioan 12, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(In. 19, 9) Şi a intrat iarăşi în pretoriu şi I-a zis lui Iisus: „De unde eşti Tu?” Iar Iisus nu i-a dat nici un răspuns.

Aflăm, comparând cele relatate de către evangheliști, că această tăcere din partea Domnului nostru nu s-a petrecut doar o singură dată, ci El a tăcut și înaintea mai-marelui preoților, a lui Irod, la care, după cum spune Luca, a fost trimis de către Pilat pentru audiere, și mai apoi înaintea lui Pilat însuși (vezi și Mt. 26, 63; 27, 14; Mc. 14, 61; 15, 5; Lc. 23, 7-9; In. 19, 9). Pentru aceasta s-a spus prin proorocul care zice: ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa (Is. 53, 7), referindu-se în special la acele momente când Hristos nu dădea răspuns celor care-L întrebau. Hristos răspundea adesea întrebărilor ce Îi erau adresate, însă acum, datorită întrebărilor ce au rămas fără răspuns, metafora mielului este arătată pentru ca prin tăcerea Sa să i se vădească nevinovăția și nu că ar fi purtat vreo vină. Așadar, atunci când a fost judecat și a stat fără de glas, a făcut-o pentru că acest lucru stă în caracterul mielului. Cu alte cuvinte, a stat fără de glas nu ca unul cu o conștiință întunecată care este judecat pentru păcatele sale ci, ca Cel care în blândețea Lui s-a jertfit pentru păcatele altora.

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 116.4, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(In. 19, 9) Şi a intrat iarăşi în pretoriu şi I-a zis lui Iisus: „De unde eşti Tu?” Iar Iisus nu i-a dat niciun răspuns.

Pentru că așa a voit să sufere pentru lume, El tace atunci când este cercetat și bătut de către Pilat. Căci, dacă ar fi vorbit, n-ar mai fi fost răstignit din slăbiciune (2 Cor. 13, 4), pentru că în cuvintele Cuvântului nu se află nici o slăbiciune.

(Origen, Comentariu la Evanghelia după Ioan 19.61, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(In. 19, 9) Şi a intrat iarăşi în pretoriu şi I-a zis lui Iisus: „De unde eşti Tu?” Iar Iisus nu i-a dat nici un răspuns.

Tunetul nu a mai răsunat, adică Cuvântul a fost fără de cuvânt;

Căci dacă ar fi vorbit, n-ar mai fi fost biruit,

Și ca biruitor, n-ar mai fi fost răstignit, iar Adam n-ar mai fost mântuit.

Așadar, Cel care a prins pe cei înțelepți (Iov. 5, 13), a cucerit prin tăcerea Sa.

Judecătorul, văzând că nu răspunde nici un cuvânt,

A fost cuprins de stânjenire și a spus: Ce să fac cu unul care nu vorbește?

Iar ei i-au răspuns: Vinovat se face de acestea, pentru că nu vorbește…

Moartea este o datorie pe care o datoram, a spus Mântuitorul meu,

Celor fărădelege, cum ar fi și Pilat.

(Iisus) nu a considerat pe animalul fără cuvânt vrednic de vreun cuvânt.

(Sfântul Roman Melodul, Condac la Pătimirile lui Hristos 20. 7-8, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(In. 19, 10) Deci Pilat i-a zis: „Mie nu-mi vorbeşti? Nu ştii că am putere să Te eliberez şi putere am să Te răstignesc?”

Pilat credea că tăcerea lui Iisus este asemenea tăcerii unui nebun și se întinde asupra Lui, ca și când ar fi deținut vreo putere asupra Sa, crezând că va putea ca prin teamă să-L facă pe Iisus, împotriva voinței Sale, să-i dea un răspuns la întrebare. Pilat spune că nimeni și nimic nu-i poate împiedica hotărârea, fie cea de a Îl pedepsi, fie de a Îl elibera, sugerând că nimic nu l-ar putea face să dea un verdict împotriva voinței sale de vreme ce soarta acuzatului se află doar în mâinile lui. De aceea, Pilat mustră pe Iisus, simțindu-se parcă insultat de tăcerea nepotrivită.

(Sfântul Chiril Alexandrinul, Comentariu la Evanghelia după Ioan 12, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(In. 19, 11) Iisus a răspuns: „N-ai avea nici o putere asupra Mea, dacă nu ţi-ar fi fost dat ţie de sus. De aceea, cel ce M-a predat ţie mai mare păcat are.”

Ca și în cazul lui Iov… nu suntem loviți din întâmplare de greutăți prin care ne pierdem din bogății. Nu din întâmplare unul dintre noi este luat rob sau cineva drag nouă este omorât în casa (Iov. 14, 19) care se surpă peste el. În oricare dintre aceste situații, fiecare credincios trebuie să spună: N-ai avea nici o putere asupra Mea, dacă nu ţi-ar fi fost dat ţie de sus. Căci nici casa lui Iov nu s-a surpat peste copiii săi până ce diavolul nu a primit puterea să facă posibil acest lucru. Nici călăreții nu l-ar fi hăituit de trei ori pentru a-i lua cămilele, boii și vacile dacă n-ar fi fost instigați de către duhul căruia i s-au încredințat ca slujitori ai voinței sale.

(Origen, Despre începuturi 3.2.6, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(In. 19, 11) Iisus a răspuns: „N-ai avea nici o putere asupra Mea, dacă nu ţi-ar fi fost dat ţie de sus. De aceea, cel ce M-a predat ţie mai mare păcat are.”

Însă totuși, atunci când se oferă posibilitatea, nu se impune și necesitatea. Așadar, deși David a primit puterea de a omorî pe Saul, el a preferat să-l cruțe, decât să-l lovească (1 Sam. 24, 7; 25, 9). Din aceasta înțelegem că oamenii răi primesc puterea pentru osândirea stricatei lor voințe, în timp ce oamenii buni primesc posibilitatea pentru exercitarea bunei lor voințe.

(Fericitul Augustin, Despre duh și literă 54, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(In. 19, 11) Iisus a răspuns: „N-ai avea nici o putere asupra Mea, dacă nu ţi-ar fi fost dat ţie de sus. De aceea, cel ce M-a predat ţie mai mare păcat are.”

Atunci când Iisus spune că puterea i-a fost dată lui Pilat de sus, nu vrea să spună că Tatăl l-ar fi dat pe Fiul spre răstignire fără ca El să fie de acord, ci că Singurul Născut S-a dat pe Sine să sufere pentru noi, iar că Tatăl a suferit împlinirea tainei în El. De aceea, aici este vădit arătat atât consimțământul Tatălui dat (pentru răstignirea Fiului – n.tr.), cât și bunăvoința Fiului (pentru a face aceasta – n.tr.). Căci fără îndoială, niciodată puterea numărului n-ar putea birui puterea Mântuitorului.

(Sfântul Chiril Alexandrinul, Comentariu la Evanghelia după Ioan 12, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(In. 19, 11) Iisus a răspuns: „N-ai avea nici o putere asupra Mea, dacă nu ţi-ar fi fost dat ţie de sus. De aceea, cel ce M-a predat ţie mai mare păcat are.”

Iisus i-a spus lui Pilat n-ai avea nici o putere asupra Mea, adică chiar și această mică putere, oricât de mică ar fi ea,tot de sus ți-a fost dată. Dar cunoscând puterea ei, așa cum o cunosc Eu, pentru că nu este chiar atât de mare încât să te poți numi Atotputernic, de aceea, cel ce M-a predat ţie mai mare păcat are. El, într-adevăr, m-a dat în mâinile tale pentru prețul lăcomiei, în timp ce tu îți exerciți puterea asupra Mea sub impulsul fricii. Și așa, nici măcar de frică n-ar trebui să omoare om pe om, mai ales pe cel nevinovat. Oricum, a face aceasta din cauza unui entuziasm servil este un rău și mai mare decât cel făcut din frică și de aceea, Cel ce vorbește numai adevărul nu spune: Numai cel care m-a dat în mâinile tale are păcat, ca și cum ceilalți nu ar avea, ci spune că: mai mare păcat are, lăsând să se înțeleagă că nici măcar Pilat nu este absolvit de păcat. Păcatul lui Pilat nu este redus cu nimic doar pentru că păcatului lui Iuda este mai mare.

(Fericitul Augustin, Tratate la Evanghelia după Ioan 116.5, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(In. 19, 12) Pentru aceasta, Pilat căuta să-L elibereze; iar iudeii strigau zicând: Dacă Îl eliberezi pe Acesta, nu eşti prieten al Cezarului. Oricine se face pe sine împărat este împotriva Cezarului.

Această (învinuire) se poate regăsi foarte ușor și în ceea ce Luca relatează în legătură cu presupusa acuzație adusă de către iudei, căci după cuvintele L-am găsit răzvrătind neamul nostru, a mai adăugat și propozițiaîmpiedicând să dăm dajdie Cezarului şi zicând că El este Hristos rege (Lc. 23, 2). Acestea (cuvintele de la Luca – n.tr.) oferă rezolvare și pentru problema la care ne-am referit anterior, și anume, ocazia care pare să presupună că Ioan n-ar fi indicat nici o învinuire precisă care să fi fost adusă de către iudei împotriva Domnului când ei au răspuns (lui Pilat – n.tr.) și au zis: dacă Acesta n-ar fi răufăcător, nu ţi L-am fi dat ţie.

(Fericitul Augustin, Concordanța Evangheliilor 3.8.25, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

Așadar, Pilat ar fi trebuit să cerceteze cu atenție dacă Iisus ar fi țintit să împărățească și ar fi vrut să alunge pe Cezar de pe tronul său. Însă el nu face nimic de acest fel și de aceea, Hristos nu-i răspunde nimic, știind că-i adresează degeaba aceste întrebări. Pe lângă aceasta, de vreme ce faptele Sale aduceau mărturie pentru El, nu avea să izbutească prin cuvânt sau alcătuind vreo apărare, arătând că El de bună voie a ajuns în această stare… Pilat, gândind că este pe cale să se supună unui pericol, iese afară ca și cum ar vrea să arate că cercetează problema (căci șederea arată aceasta – n.tr.), însă fără a pune vreo întrebare, Îl dă pe Iisus în mâinile lor, gândind că prin aceasta îi va face să se rușineze.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 84.2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

Răstignește-L!A auzit ucigașul pe ticăloși strigând,

Și le-a împlinit dorința,

Predându-L, fără a fi obligați, pe Cel care a dorit să fie răstignit.

Căci lașul s-a înspăimântat, auzind că va deveni dușmanul lui Cezar:

Și a dorit să fie mai degrabă dușmanul Celui Preaînalt

Decât cel al lui Cezar, preferând viața sa în schimbul Vieții.

Cu siguranță, Pilat nu va fi lipsit de vină,

De vreme ce răspunzând nelegiuților, a omorât pe Cel Viu.

(Sfântul Roman Melodul, Condac despre Pătimirile lui Hristos 20.16, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(In. 19, 13) Deci Pilat, auzind cuvintele acestea, L-a dus afară pe Iisus şi a şezut pe scaunul de judecată, în locul numit pardosit cu pietre, iar evreieşte Gabbata.

Era ziua Pregătirii, adică, a șasea sfântă zi a săptămânii (hebdomas) și era cam la al șaselea ceas. Pentru cei care cred că scrierile evangheliștilor se contrazic, de vreme ce unii spun că era pe la al treilea ceas, iar alții undeva pe la al șaselea, suntem nevoiți să spunem ceva în această privință. Matei și Luca, precum și Ioan, spun că s-a făcut întuneric undeva la al șaselea ceas (adică la amiază – n.tr. vezi și Mt. 27, 45; Lc. 23, 44). Într-adevăr, Pilat a ieșit imediat afară și a stat pe scaunul de judecată și L-a dus pe Iisus să fie răstignit și după cum spune evanghelistul, după ce a fost pironit, întunericul a început să se extindă. Că Marcu spune că aceasta s-a petrecut în ceasul al treilea (Mc. 15, 25; Teodor presupune că ceasul al treilea de care Marcu pomenește este ora 9 dimineața – n.tr.) nu este surprinzător, din mai multe motive.

În primul rând, a spus aceasta pentru că nu a fost de față. În al doilea rând, el nu a fost un ucenic al Domnului și a aflat despre cele petrecute de la Petru sau de la vreun alt apostol. Și în final, cu toții au avut opinii și păreri diferite despre timp și ore (aici, Teodor propune o altă soluție care a fost adusă pentru această problemă de cronologie, și anume, că se poate ca fiecare evanghelist să fi scris cu o diferită concepție despre momentul când trebuie începută numărătoarea orelor zilei – n.tr.), iar incertitudinea în privința orei nu afectează cu nimic întâmplările relatate. Mai mult, trebuie neapărat să observăm că Marcu nu a spus în mod special despre o întâmplare bine cunoscută la ora a treia. Însă, legând într-un mod simplu și general lucrurile care s-au petrecut, așa cum se cuvine, spune că toate s-au petrecut la ceasul al treilea, incluzându-le pe toate în același interval orar. După care adaugă: L-au răstignit. Așadar, propoziția era ceasul al treilea se referă la relatarea tuturor evenimentelor care s-au petrecut între timp, iar L-au răstignit este adăugat în legătură cu evenimentele petrecute mai înainte.

(Teodor de Mopsuestia, Comentariu la Ioan 7.19.14, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(In. 19, 14) Şi era Vinerea Paştilor, cam la al şaselea ceas, şi a zis Pilat iudeilor: „Iată Împăratul vostru.”

Atunci, ce altă însemnătate mai au cuvintele evanghelistului Marcu iar când L-au răstignit, era ceasul al treilea (Mc. 15, 25), decât că Domnul a fost răstignit la al treilea ceas de către limbile iudeilor iar la al șaselea ceas de către mâniile soldaților? (soluția cronologică oferită de către Fericitul Augustin detaliază ideea lui Teodor, afirmând că Marcu are o anumită listă a evenimentelor în mintea sa atunci când vorbește despre ceasul al III-lea. Pentru Marcu, din punct de vedere tehnic, răstignirea începe cu strigătul iudeilor ca Hristos să fie răstignit și se sfârșește cu răstignirea proprie de către soldații romani. Augustin spune că Marcu a scris în felul acesta pentru ca cititorul să înțeleagă cine este cu adevărat vinovat pentru moartea lui Iisus, notând că în timp ce soldații au fost călăii, strigătul Răstignește-L, iscat de către mai-marii iudeilor la al treilea ceas, a fost cauza uciderii Sale - n.tr.)

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Matei 2.7.1, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(In. 19, 14) Şi era Vinerea Paştilor, cam la al şaselea ceas, şi a zis Pilat iudeilor: „Iată Împăratul vostru.”

În ziua Pregătirii, la ceasul al treilea (Ignatie, sau mai degrabă scribii săi, aduc în discuție o tradiție care pare să contrazică relatarea de la Ioan, însă care se potrivește cu ordinea propusă de sinoptici pentru desfășurarea evenimentelor – n.tr.) Iisus a primit sentința de la Pilat, Tatăl permițând ca aceasta să se întâmple. La ceasul al șaselea, a fost răstignit. La ceasul al nouălea, Și-a dat duhul, iar înainte de asfințit, a fost îngropat.

(Sfântul Ignatie al Antiohiei, Epistola către tralieni 9, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(In. 19, 14) Şi era Vinerea Paştilor, cam la al şaselea ceas, şi a zis Pilat iudeilor: „Iată Împăratul vostru.”

Marcu spune că Hristos a fost răstignit în ceasul al treilea. Ioan spune că în ceasul al șaselea s-a așezat pe scaunul său și a judecat pe Iisus. Această diferență este o eroare a preoților sau a unui copist de atunci. Gamma (Γ), care înseamnă al treilea ceas este foarte aproape la formă cu sigma (ϛ), care înseamnă ceasul al șaselea.

De vreme ce Matei, Marcu și Luca spun împreună că întunericul a apărut începând cu ceasul al șaselea și a durat până la al nouălea, este foarte clar că Iisus, Domnul și Dumnezeu, a fost răstignit înaintea de ceasul al șaselea, adică pe la al treilea, după cum și Marcu spune. Și Ioan a vrut să spună același lucru, că a fost în ceasul al treilea, însă copiștii au scris în loc de gamma (Γ) sigma (ϛ).

(Eusebiu de Cezareea, Mici adaosuri la întrebările lui Marinus 4, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(In. 19, 14) Şi era Vinerea Paştilor, cam la al şaselea ceas, şi a zis Pilat iudeilor: „Iată Împăratul vostru.”

După slujirea sa publică, Iisus nu a mâncat din miel, ci El Însuși a suferit ca Adevăratul Miel la Sărbătoarea Paștelui, precum Ioan, dumnezeiescul evanghelist, ne învață în Evanghelia scrisă de către el… și era ziua pregătirii Paștilor, ca pe la ceasul al treilea, precum cărțile cele adevărate o spun și copia care a fost scrisă de mâna evanghelistului și care prin harul divin a fost păstrată în Sfânta biserică a Efesului, unde i se închină credincioșii… În ziua aceea, în care iudeii se pregăteau ca seara să mănânce Paștele, Domnul și Mântuitorul Iisus Hristos a fost răstignit. El a fost victima celor care erau pe cale să fie făcuți părtași prin credință la taina Sa.

Aceasta este ceea ce și Sfântul Apostol Pavel a scris, spunând: căci Paştile nostru Hristos S-a jertfit pentru noi (1 Cor. 5, 7). Nu este cazul, precum unii care se lasă purtați de ignoranță spun, că după ce El a mâncat Paștele, a fost vândut. Nu știm aceasta de la Sfinții evangheliști și nici vreunul dintre fericiții apostoli nu ne-au spus despre aceasta, dar în ceasul în care Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos a suferit pentru noi, după trup, nu mâncase Paștele de drept (Paștele iudaic), ci, precum am spus, El însuși ca un miel, a fost jertfit pentru praznicul Paștelui simbolic în ziua pregătirii, a paisprezecea a primei luni cu lună plină.

Atunci Paștele simbolic a încetat, de față fiind adevăratul Paște: Paştile nostru Hristos S-a jertfit pentru noi (1 Cor. 5, 7), precum am spus mai devreme, și El a fost vasul cel ales, precum aflăm de la Sfântul Apostol Pavel.

(Sfântul Petru Alexandrinul, Fragmentul 1.7, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(In. 19, 14) Şi era Vinerea Paştilor, cam la al şaselea ceas, şi a zis Pilat iudeilor: „Iată Împăratul vostru.”

Insuflatul evanghelist este îndemnat să arate pentru noi ziua și ceasul, datorită învierii înșiși și a șederii timp de trei zile printre cei adormiți pentru ca prin aceasta să descopere către iudei adevărul cuvintelor Domnului: precum a fost Iona în pântecele chitului trei zile şi trei nopţi, aşa va fi şi Fiul Omului în inima pământului trei zile şi trei nopţi (Mt. 12, 40).

(Sfântul Chiril Alexandrinul, Comentariu la Evanghelia după Ioan 12, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(In. 19, 15) Deci au strigat aceia: „Ia-L! Ia-L! Răstigneşte-L!” Pilat le-a zis: „Să răstignesc pe Împăratul vostru?” Arhiereii au răspuns: „Nu avem împărat decât pe Cezarul”.

(Acest verset a fost adesea folosit în polemici de către creștini împotriva iudeilor în perioada patristică – n.tr.)

(Iacov) a primit dreptul de întâi născut când fratele său a privit la el cu dispreț. În același fel, neamul mai tânăr, adică creștinii, L-au primit pe Hristos, pe Întâiul Născut, când neamul mai mare, adică iudeii, L-au lepădat, zicând: Nu avem împărat decât pe Cezarul.

În Hristos, fiecare binecuvântare este adunată și astfel poporul din urmă a smuls binecuvântarea celui dintâi de la Tatăl, precum Iacov a luat binecuvântarea lui Esau. Pentru aceasta, fratele său suferă urzelile și prigonirile unui frate, la fel cum Biserica suferă aceleași lucruri de la iudei.

(Sfântul Irineu de Lyon, Contra ereziilor 4.21.3, , traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(In. 19, 15) Deci au strigat aceia: „Ia-L! Ia-L! Răstigneşte-L!” Pilat le-a zis: „Să răstignesc pe Împăratul vostru?” Arhiereii au răspuns: „Nu avem împărat decât pe Cezarul”.

Ei singuri au voit să fie pedepsiți. De aceea, Dumnezeu a renunțat la ei pentru că au fost primii care s-au dat pe sine afară de sub ocrotirea și puterea Sa. Și pentru că într-o singură voce I-au respins autoritatea, El i-a lăsat să cadă așa cum au și voit.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 84.2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(In. 19, 16) Atunci L-a predat lor ca să fie răstignit. Şi ei au luat pe Iisus şi L-au dus ca să fie răstignit.

Nu-l putem absolvi pe Pilat de complicitate la nedreptatea celor care au săvârșit această ticăloasă greșeală împotriva lui Hristos. Pilat este la fel de responsabil ca și ei, de vreme ce atunci când ar fi putut să-L izbăvească și să-L salveze de nebunia ucigașilor, el nu numai că n-a dorit să-L elibereze, ci L-a și dat lor ca să fie răstignit.

(Sfântul Chiril Alexandrinul, Comentariu la Evanghelia după Ioan 12, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(In. 19, 16) Atunci L-a predat lor ca să fie răstignit. Şi ei au luat pe Iisus şi L-au dus ca să fie răstignit.

Nu s-a spus: apoi L-a predat lor ca ei să-L răstignească, ci ca să fie răstignit adică, ca Iisus să fie răstignit de către sentința judecătorească și de către puterea guvernatorului. Iar evanghelistul a spus că Iisus a fost predat căpeteniilor iudeilor ca să arate că și ei au fost părtași la neligiuirea de care încercau să se facă nevinovați. Căci Pilat n-a făcut nimic altceva decât să aplice ceea ce a văzut că este în dorința lor.

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 116.9, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(In. 19, 17) Şi ducându-Şi crucea, a ieşit la locul ce se cheamă al Căpăţânii, care evreieşte se zice Golgota.

Atunci când Hristos a fost osândit, I-au pus crucea în spate, iar pe drum spre Golgota s-au întâlnit cu Simon din Cirene și i-au dat-o lui (Mt. 27, 32). În acest fel, nu este nici o diferență între ceea ce relatează fiecare evanghelist.

(Teodor de Mopsuestia, Comentariu la Ioan 7.19.17, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(In. 19, 17) Şi ducându-Şi crucea, a ieşit la locul ce se cheamă al Căpăţânii, care evreieşte se zice Golgota.

Nu se cuvine ca doar Mântuitorul să-Și ia crucea, ci și noi trebuie să ne-o purtăm, împlinind ființa noastră pe calea mântuirii. Folosul nostru nu a fost atunci când i-am luat crucea, ci când Hristos Și-a luat-o și Și-a purtat-o.

(Origen, Comentariu la Matei 126, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(In. 19, 17) Şi ducându-Şi crucea, a ieşit la locul ce se cheamă al Căpăţânii, care evreieşte se zice Golgota.

În tine (Avraame) îmi prefigurez planurile (Fac. 22, 15-19),

Într-adevăr, O dreptule, Tu ești simbolul Meu în relief (Fac. 1, 16; 22, 12 și 16).

Vrei să știi ceea ce va fi după tine ca urmare a faptelor tale?

Pentru aceasta te-am pus să vii aici sus, ca sa-ți arăt:

Precum tu n-ai cruțat pe fiul tău pentru mine,

Asemenea nici Eu nu voi cruța pe Fiul Meu pentru toată lumea;

Ci îl voi da ca să fie omorât pentru lume (Rom. 8, 32)…

Cum Isaac a purtat pe umerii săi lemnele (pentru foc – n.tr.),

La fel și Fiul Meu Își va purta crucea pe umerii Săi.

Marea ta dragoste ți-a arătat viitorul.

Privește puternicul berbec legat de lemn;

De-ndată ce vei cunoaște de ce este ținut, vei înțelege și taina,

Coarnele îi sunt ținute în legături;

Ele simbolizează mâinile Fiului Meu.

Așază pecetea legământului pe El și eu voi păzi pe fiul tău.

(Sfântul Roman Melodul, Condac despre Avraam și Isaac 41. 22-23, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(In. 19, 17) Şi ducându-Şi crucea, a ieşit la locul ce se cheamă al Căpăţânii, care evreieşte se zice Golgota.

Isaac este un simbol al Domnului atât ca fiu, cât și ca jertfă, căci el a fost fiul lui Avraam precum Hristos a fost Fiul lui Dumnezeu, iar ca jertfă, a fost ca Domnul, doar că nu a fost sacrificat precum El. Isaac doar a purtat lemnul sacrificiului precum Domnul a purtat lemnul crucii și a râs tainic (numele de Isaac înseamnă râs – n.tr.), proorocind că Domnul ne va umple de bucurie, pe noi, cei care am fost răscumpărați din stricăciune prin sângele Său. Isaac le-a făcut pe toate, cu excepția suferinței, căci se cuvenea să lase precedentul suferinței Cuvântului. Mai mult decât atât, prin aceasta se arată o mare apropiere între divinitatea Domnului și lăsarea în viață a lui Isaac, căci Iisus a înviat după ce a fost îngropat, fără a fi știrbit, precum și Isaac a fost slobozit nevătămat din legăturile jertfei.

(Sfântul Clement Alexandrinul, Hristos Învățătorul 1.5, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(In. 19, 17) Şi ducându-Şi crucea, a ieşit la locul ce se cheamă al Căpăţânii, care evreieşte se zice Golgota.

Iar acum, (iudeii) Îi pun crucea în spate ca unui tâlhar, dezgustați chiar și de lemn, nevrând măcar să-l atingă. Același lucru s-a petrecut și în cazul simbolului, căci Isaac a purtat lemnul, însă nu s-a întâmplat nimic mai mult, căci tatăl său l-a oprit, fiind doar o prefigurare. Aici nu a mai existat nici o oprire pentru că se împlinea prefigurarea.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 85.1, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(In. 19, 7) Şi ducându-Şi crucea, a ieşit la locul ce se cheamă al Căpăţânii, care evreiește se zice Golgota.

Isaac, fiul lui Avraam, singur și-a purtat lemnul pentru propriul sacrificiu atunci când Dumnezeu a poruncit să-I fie jertfit acesta. Însă acestea au fost taine ținute pentru deplina împlinire a lor din timpul lui Hristos. Așadar, Isaac, cu lemnul său, a fost cruțat când berbecul s-a prins cu coarnele în tufiș și mai apoi a fost jerfit în locul său (Fac. 22, 1-14). Însă Hristos Și-a purtat singur lemnul pe umeri, lipindu-Se de coarnele crucii cu o cunună de spini pe fruntea Sa, căci El a ales să se facă jertfă pentru toți.

(Tertulian, Un răspuns pentru iudei 13, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(In. 19, 17) Şi ducându-Şi crucea, a ieşit la locul ce se cheamă al Căpăţânii, care evreieşte se zice Golgota.

Ei L-au dus pe Creatorul vieții la moarte, ca să moară pentru noi. Într-un mod aflat dincolo de puterea noastră de a înțelege, puterea lui Dumnezeu a adus din pătimirile lui Hristos un rezultat mult mai diferit decât cel intenționat de către dușmanii Săi. Suferințele Sale au servit ca o capcană pentru moarte, lipsind-o de puteri.

Moartea Domnului s-a dovedit a fi restaurarea nemuririi și înnoirea vieții noastre. Osândit la moarte, deși nevinovat, a mers mai departe purtând pe umeri crucea pe care avea să pătimească. Hristos a făcut aceasta pentru noi, luând asupra Sa pedeapsa pe care Legea o punea cu dreptate asupra celor păcătoși, lăsându-Se blestemat pentru noi, după cum se spune în Scriptură că: Blestemat este tot cel spânzurat pe lemn (Gal. 3, 13)… Noi, cei care am săvârșit mulțime de păcate, ne aflam sub acest vechi blestem pentru că am refuzat să ne supunem Legii lui Dumnezeu. Iar pentru a ne elibera, El, Cel fără de păcat, a luat blestemul asupra Sa. Pentru că Hristos este Dumnezeu, aflat mai presus decât toate, suferința Sa a fost suficientă pentru toți, iar moartea Sa în trup a fost răscumpărarea tuturor. Și astfel, Hristos Și-a purtat crucea, o cruce care de drept nu era a Sa, ci a noastră, a celor care eram sub osânda Legii… Într-adevăr, Domnul nostru Iisus Hristos ne-a avertizat că cel care nu-și ia crucea și nu-I urmează nu este vrednic de El (vezi și Mt. 10, 38). Eu cred că luarea crucii înseamnă doar renunțarea la lume pentru Dumnezeu și dacă asta se cere de la noi, punerea nădejdii în viitoarele binecuvântări înaintea vieții pe care o trăim acum în trup. Domnul nostru Iisus Hristos nu S-a rușinat să poarte crucea pe care noi o meritam, făcând aceasta din dragoste pentru noi.

(Sfântul Chiril Alexandrinul, Comentariu la Evanghelia după Ioan 12, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(In. 19, 17) Şi ducându-Şi crucea, a ieşit la locul ce se cheamă al Căpăţânii, care evreieşte se zice Golgota.

Când Domnul nostru a fost predat voii nebunilor, i-au poruncit, bătându-și joc de demnitatea Sa împărătească, să-Și poarte propriul instrument de tortură. Acest fapt s-a petrecut pentru a se împlinii profeția lui Isaia care spune: Prunc s-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă, a Cărui stăpânire e pe umărul Lui (Is. 9, 5).

Pentru cei răi, vederea Domnului cum își poartă crucea a fost cu adevărat un motiv de batjocură, însă pentru cei credincioși, o mare taină se descoperise, căci crucea avea să devină sceptrul puterii Sale. Acesta era extraordinarul spectacol al unui Cuceritor glorios, zdrobind cu putere puterile diavolului și purtând cu demnitate cununa victoriei Sale. Pe umerii necurmatei Sale răbdări, a purtat semnul mântuirii pentru toate împărățiile pământului, de parcă ar fi fost acea zi când avea să întărească pe toții viitorii Săi ucenici prin simbolul lucrării Sale, spunându-le: cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine (Mt. 10, 38).

(Sfântul Leon cel Mare, Predica 8.4, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(In. 19, 17) Şi ducându-Şi crucea, a ieşit la locul ce se cheamă al Căpăţânii, care evreieşte se zice Golgota.

Se spune că locul căpățânii ar fi fost oarecum destinat pentru moartea celui ce avea să moară pentru umanitate. Până la noi a ajuns o tradiție ebraică potrivit căreia trupul lui Adam, al primului om, a fost îngropat chiar acolo unde a fost răstignit Hristos ca astfel, precum în Adam toți mor, în Hristos toți să învieze. La locul care se numește al căpățânii, capul întregii umanități (Adam – n.tr.) trebuia să-și găsească învierea împreună cu toți oamenii prin învierea Domnului și Mântuitorului Care a pătimit în acel loc și a înviat. Căci nu se cuvenea ca toată mulțimea care s-a născut din el să primească iertarea păcatelor împreună cu binecuvântarea învierii iar însuși tatăl lor să nu primească acest har.

(Origen, Comentariu la Matei 126, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(In. 19, 17) Şi ducându-Şi crucea, a ieşit la locul ce se cheamă al Căpăţânii, care evreieşte se zice Golgota.

Pentru a aduce în discuție ceva și mai nelalocul său, trebuie să mergem înapoi în timp, în vremuri și mai îndepărtate. Tradiția spune că chiar în acest oraș, de fapt chiar în acest loc, Adam a locuit și a murit. Locul unde Domnul nostru a fost răstignit se numește Golgota (locul căpățânii iar în lat. Calvaria – n.tr.) deoarece aici fusese îngropat capul primului om. Așadar s-a întâmplat ca al doilea Adam, care este Sângele (Haddam în ebraică înseamnă sângele – n.tr.) lui Hristos, curgând pe cruce, a spălat păcatele celui îngropat acolo, care a fost primul creat (în gr. Protoplastos. Vezi și Înț. Sol. 7, 1), primul Adam, și astfel, și cuvintele apostolului s-au împlinit: deşteaptă-te cel ce dormi şi te scoală din morţi şi te va lumina Hristos (Efes. 5, 14).

(Fericitul Ieronim, Scrisoarea 46.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(In. 19, 17) Şi ducându-Şi crucea, a ieşit la locul ce se cheamă al Căpăţânii, care evreieşte se zice Golgota.

Acum, numele de Golgota este interpretat ca locul căpățânii. Dar cine au fost cei care în chip profetic au numit acest loc Golgota, loc pe care Hristos, adevăratul cap, a îndurat crucea?

Apostolii numesc pe Hristos chipul lui Dumnezeu cel nevăzut (Col. 1, 15) și un pic mai încolo, capul trupului, al Bisericii (Col. 1, 18). Iar în alte locuri: Hristos este capul oricărui bărbat (1 Cor. 11, 3); (El) este cap a toată domnia şi stăpânirea (Col. 2, 10). Acel cap Care a fost răstignit este capul a toată puterea și are drept cap al Său pe Tatăl: Hristos este capul oricărui bărbat, iar capul lui Hristos: Dumnezeu (1 Cor. 11, 3).

(Sfântul Chiril al Ierusalimului, Pericope catehetice 13.23, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(In. 19, 18) Unde L-au răstignit, şi împreună cu El pe alţi doi, de o parte şi de alta, iar în mijloc pe Iisus.

Cui îi pasă dacă iudeii au făcut aceste lucruri cu un alt scop? Ei au răstignit și pe Hristos împreună cu hoții și prin aceasta au împlinit fără să vrea o altă profeție, pentru că ceea ce ei au făcut în bătaie de joc a contribuit la adevăr, ca prin aceasta să aflați cât de mare este puterea Sa, de vreme ce prorocul din vechime profețise acestea: cu cei făcători de rele a fost numărat (Is. 53, 12).

Diavolul a vrut să arunce un văl peste ceea ce se întâmplase, însă nu a reușit pentru că, deși trei fuseseră răstigniți, doar singur Iisus a fost preaslăvit pentru ca voi să cunoașteți că puterea Sa ne atinge pe toți. Totuși, minunile nu s-au petrecut decât după ce toți trei au fost pironiți pe cruce și nimeni nu atribuit nimic din ceea ce s-a petrecut (în chip minunat acolo – n.tr.) vreunuia dintre cei doi, ci numai lui Iisus. Astfel, urzeala diavolului a fost vădită ca fiind în întregime neputincioasă și totul s-a năruit chiar peste capul diavolului, pentru că, și dintre aceștia doi, unul tot a fost mântuit. Așadar, diavolul nu a putut insulta slava crucii, ci a contribuit la ea, și nu cu puțin, pentru că nu a fost nevoie decât de o zguduire a stâncilor pentru a schimba un tâlhar pe cruce și pentru a-l aduce în rai.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 85.1, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(In. 19, 18) Unde L-au răstignit, şi împreună cu El pe alţi doi, de o parte şi de alta, iar în mijloc pe Iisus.

Cei doi tâlhari care stăteau răstigniți de-o parte și de alta a lui Hristos simbolizează cele două națiuni care aveau să-L cunoască, și anume fiii lui Israel și neamurile.

De ce luăm noi ca simboluri pe tâlhari osândiți?

Pentru că iudeii erau osândiți de către Lege, fiind vinovați de încălcarea ei, iar grecii erau osândiți de idolatria lor, pentru că se închinau creaturii în locul Creatorului… Așadar, răstignirea celor doi tâlhari, deoparte și de alta a lui Hristos, simbolizează… suprapunerea celor două seminții, care au murit împreună, așa cum erau, cu Mântuitorul Hristos, oferind ca preț desprinderea de plăcerile lumești, refuzând să mai trăiască după trup și preferând să trăiască cu Domnul lor, cât mai mult posibil, modelând viețile lor după El și consacrându-se în slujba Sa. Iar însemnătatea simbolului nu este în nici un fel mișcată de faptul că cei doi erau tâlhari, pentru că după natură, eram fii ai mâniei (Efes. 2, 3) și sortiți morții înainte de a crede în Hristos.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan 12, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(In. 19, 18) Unde L-au răstignit, şi împreună cu El pe alţi doi, de o parte şi de alta, iar în mijloc pe Iisus.

Dacă vă gândiți bine, chiar și crucea a fost un scaun de judecată, pentru că Judecătorul a fost pus în mijloc, având de-o parte a Sa pe tâlharul care a crezut în El și care a fost iertat, iar de cealaltă pe tâlharul care L-a hulit și care a fost osândit. Chiar și în acel moment, Hristos ne-a arătat ce va face cu cei vii și cu cei morți: pe unii îi va așeza de-a stânga, iar pe unii de-a dreapta.

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(In. 19, 19) Iar Pilat a scris şi titlu şi l-a pus deasupra Crucii. Şi era scris: Iisus Nazarineanul, Împăratul iudeilor!

Fie ca pretenție, fie ca realitate, Hristos este numit rege și mărturie pentru aceasta stă fiecare literă, fie ea grecească, latinească sau evreiască și drept coroană, deasupra capului Său, a fost scris: Iisus Nazarineanul, Împăratul iudeilor! Și pentru că nu s-a găsit nici,o vină ca El să moară (nici nu exista vreuna) doar, aceasta i se pune înainte: că a fost Împăratul iudeilor (vezi și Ps. 2, 6).

Marele preot, după litera Legii, obișnuia să poarte pe capul său forma semnului și faptul că a fost uns de Dumnezeu scris pe o placă, însă Marele Preot cel adevărat și în același timp și Împărat, Iisus, pe cruce fiind, are scris deasupra Sa, Acesta este Împăratul iudeilor! Iar Hristos, înălțându-Se la Tatăl și primind pe Tatăl în Sine, are drept litere și nume pe cel al Tatălui (Dumnezeu) și tot pe El (Dumnezeu Tatăl) Îl are drept coroană.

(Origen, Comentariu la Matei 130, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(In. 19, 19) Iar Pilat a scris şi titlu şi l-a pus deasupra Crucii. Şi era scris: Iisus Nazarineanul, Împăratul iudeilor!

Titlul așezat deasupra crucii Sale, care spunea Împăratul iudeilor!, a arătat că ei nu puteau face pe Hristos să nu le mai fie rege nici măcar prin moartea Sa.

(Fericitul Augustin, Predica 218.5, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(In. 19, 19) Iar Pilat a scris şi titlu şi l-a pus deasupra Crucii. Şi era scris: Iisus Nazarineanul, Împăratul iudeilor!

Pilat a scris un titlu care în același timp a răzbunat pe iudei, dar a fost și în apărarea Domnului. Ei L-au predat ca pe un netrebnic și au încercat să ducă pedeapsa Sa la bun sfârșit, făcându-L să aibă parte de aceeași osândă ca a tâlharilor.

Hristos săvârșește aceasta pentru ca, în viitor, nimeni să nu mai poată aduce învinuiri împotriva Domnului sau să-L acuze ca fiind un netrebnic și un ticălos. El le închide gurile și, în același timp, și gurile altora care ar mai îndrăzni să-L învinuiască de așa ceva, arătându-le că s-au ridicat împotriva propriului Împărat.

Pilat așază acele litere, care proclamă cu voce tare biruința și Împărăția Domnului, ca și cum le-ar pune pe un trofeu.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 85.1, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(In. 19, 20) Deci mulţi dintre iudei au citit acest titlu, căci locul unde a fost răstignit Iisus era aproape de cetate. Şi era scris: evreieşte, latineşte şi greceşte.

Pilat n-a scris acest titlu doar într-o singură limbă, ci în trei, gândindu-se că mulțimea ar putea fi amestecată împreună cu iudeii datorită sărbătorii. Și astfel, ca nimeni să nu rămână fără a cunoaște apărarea sa, a scris învinuirile pentru toți în toate limbile… (vina adusă Mântuitorului - n.tr.).

(Fericitul Augustin, Omilii la Evanghelia după Ioan, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(In. 19, 20) Deci mulţi dintre iudei au citit acest titlu, căci locul unde a fost răstignit Iisus era aproape de cetate. Şi era scris: evreieşte, latineşte şi greceşte.

Acolo, aceste trei limbi erau mult mai importante decât toate celelalte: ebraica, datorită iudeilor care se rugau după Legea lui Dumnezeu; greaca, datorită celor înțelepți dintre neamuri, iar latina, datorită romanilor care la acea vreme stăpâneau mai multe țări, de fapt pe toate….

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 117.4, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(In. 19, 20) Deci mulţi dintre iudei au citit acest titlu, căci locul unde a fost răstignit Iisus era aproape de cetate. Şi era scris: evreieşte, latineşte şi greceşte.

Scrierea titlului în trei limbi (în ebraică, latină și greacă) a fost providențială și rodul țelului de negrăit al lui Dumnezeu. Chiar înaintea ochilor noștri stă faptul că vestirea împărăției Mântuitorului nostru Iisus Hristos trebuie să fie făcută în limbile cele mai cunoscute… împlinind profeția ce s-a făcut despre El. Înțeleptul Daniel a spus că Lui I s-a dat slava și împărăția și toate neamurile și limbile îi vor sluji Lui (Dan. 7, 14). Asemenea și Sfântul Pavel ne învață, strigând: Ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt și să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl (Filip. 2, 10-11). Așadar, titlul care-L anunță pe Iisus ca rege a fost și este primul rod ale mărturisirii (vorbirii – n.tr.) în limbi (Fap. 2, 1-12).

(Sfântul Chiril Alexandrinul, Comentariu la Evanghelia după Ioan, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(In. 19, 25) Şi stăteau lângă crucea lui Iisus, mama Lui şi sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena.

După ce I-au făcut ostașii toate aceste lucruri, Hristos aflat pe cruce, o încredințează pe mama Sa ucenicului, învățându-ne să ne arătăm grija pentru părinți până în ultima clipă a vieții. Adevărat, atunci când ea L-a tulburat neobișnuit, El i-a zis Ce ne priveşte pe mine şi pe tine, femeie? (In. 2, 4) sau Cine este mama Mea? (Mt. 12, 48), însă aici ne arată cât de mult își iubește mama și o încredințează pe aceasta ucenicului pe care îl iubea.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 85.2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(In. 19, 25) Şi stăteau lângă crucea lui Iisus, mama Lui şi sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena.

Maria, maica Domnului, stătea lângă crucea Fiului său. Nicăieri nu s-a mai vorbit despre aceasta decât la Sfântul evanghelist Ioan. Alții au arătat cum pământul s-a cutremurat la patimile lui Hristos, cum cerul s-a întunecat, cum soarele s-a ascuns (Mt. 27, 45) și cum tâlharul a fost primit în rai după ce și-a mărturisit păcatele, însă numai Ioan ne spune ceea ce restul nu au zis, cum Mântuitorul, pironit pe cruce, a chemat pe mama Sa. Evanghelistul a găsit de cuviință mai important faptul că, triumfător în urma patimilor Sale, Iisus Și-a arătat dragostea față de ea, decât acela că i-a dat o împărăție cerească. Căci dacă este un semn al milosteniei să îl ierte pe tâlhar, un semn de și mai mare pietate este acela de a o cinsti pe maica Sa cu atâta dragoste. Iată, îi spune, fiul tău... și Iată mama ta… (In. 19, 26-27). Hristos mărturisește de pe cruce și-Și împarte dragostea între Maica și ucenicul Său ...

Nici Maria nu a fost mai prejos de faptul că a devenit Maică a lui Hristos. Când apostolii au fugit, ea a rămas lângă cruce și cu ochi pioși privea rănile Fiului său. Căci nu privea la moartea Fiului său, ci la mântuirea lumii. Sau poate că, întrucât acel palat împărătesc (expresie preferată a Sfântului Ambrozie, prin care o scoate în evidență pe Fecioara Maria ca purtătoare a Împăratului Dumnezeu – n.tr.) știa că mântuirea lumii avea să se facă prin moartea Fiului său, a crezut că prin moartea ei ar putea să adauge ceva la acest dar universal. Însă Iisus nu avea nevoie de ajutor pentru mântuirea lumii, El, Cel care singur i-a mântuit pe toți (aici, Sfântul Ambrozie pare să fi vorbit tocmai împotriva ideii care s-a dezvoltat mai târziu în cultul Fecioarei, cum că Maria ar fi împreună mântuitoare cu Hristos – n.tr.). De aceea, Hristos spune că este ca nişte oameni răniţi ce dorm în mormânt, de care nu ţi-ai mai adus aminte şi care au fost lepădaţi de la mina Ta (Ps. 87, 5). Într-adevăr, a primit afecțiunea mamei sale, dar nu a căutat alt ajutor. Luați exemplul Sfintei Maici, care prin singurul său Fiu iubit a dat un exemplu atât de grandios de virtute maternă. Căci nici voi nu aveți prunci mai dragi, cum nici Fecioara nu a căutat alinarea de a mai avea alți fii.

(Sfântul Ambrozie al Milanului, Scrisoare 63.109-11, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(In. 19, 25) Şi stăteau lângă crucea lui Iisus, mama Lui şi sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena.

Mielușeaua, privindu-și mielul mergând spre tăiere,

L-a urmat istovită cu celelalte femei, zicând:

Unde pleci Tu, Fiule?

Mai este vreo nuntă în Cana

Și te grăbești într-acolo să preschimbi apa în vin?

Să merg cu Tine, Fiule, sau să Te aștept?

Vorbește-mi, Cuvinte, spune-mi ceva, nu trece pe lângă mine în tăcere

O, Cel ce m-ai lăsat curată

Fiul și Dumnezeul meu…

Tu mergi, Fiule, la moarte nedreaptă

Și nimeni nu jelește cu tine. Petru nu e lângă Tine, el care Ți-a zis:

‘Şi de ar fi să mor împreună cu Tine, nu mă voi lepăda de Tine’ (Mt. 26, 35)

Toma te-a părăsit, el care a zis: ‘Să mergem şi noi şi să murim cu El’ (In. 11, 16).

Și ceilalți, cunoscuți și prieteni buni,

Numiți să judece casa lui Israel, unde sunt acum?

Niciunul dintre ei nu e aici. Ci numai Unul, deasupra tuturor.

Singur Tu, Fiule, vei muri pentru toți pe care i-ai mulțumit,

Fiul și Dumnezeul Meu...

[Iisus răspunde:] Îndură pentru vreme scurtă, Maică,

Și vei vedea cum, ca un vindecător, voi veni unde ei zac morți,

Să le vindec rănile

Tăind împietrirea și tăria lor cu sulița

Și oțetul ca astringent al rănii.

Și când deschid rana cu vârful cuielor

Voi folosi mantia ca acoperământ,

Iar crucea ca leac

O folosesc, Maică, pentru ca să puteți cânta

Cu înțelegere (Ps. 46, 7)

‘A vindecat suferința prin suferință

Fiul și Dumnezeul meu’.

‘Lasă-ți deoparte necazul, Maică,

Și mergi cu bucurie; căci acum mă grăbesc să împlinesc

Lucrul pentru care am venit,

Să fac voia celui Care m-a trimis;

Căci, de la început mi-a fost menit de către Tatăl,

Și nu i-a fost neplăcut duhului Meu

Să iau trup uman și să pătimesc pentru

Cei căzuți.

Atunci, Maică, grăbindu-te, spune-le oamenilor

Că prin suferință El lovește pe cel care

Îl urăște pe Adam

Și învingând, vine

Fiul și Dumnezeul meu’.

(Sfântul Roman Melodul, Condacul Fecioarei Maria lângă Cruce 19.I, 3, 13-14, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(In. 19, 25) Şi stăteau lângă crucea lui Iisus, mama Lui şi sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena.

Simeon prorocește despre Fecioara Maria că se va afla stând lângă cruce și văzând cele ce se petreceau, auzind vocile, după mărturia lui Gavril, după aflarea tainică a zămislirii sale sfinte, după dovada marilor minuni, va simți abătându-se asupra sufletului său o puternică tulburare.

Domnul trebuia să guste moartea pentru fiecare dintre noi pentru a deveni împăcarea lumii și pentru a mântui lumea prin sângele Său.

(Sfântul Vasile cel Mare, Scrisori 260.9, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(In. 19, 25) Şi stăteau lângă crucea lui Iisus, mama Lui şi sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena.

Femeile au stat lângă cruce [în timp ce ucenicii au fugit], cei slabi arătându-se a fi puternici. Din acel moment, totul s-a transformat.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilie la Evanghelia după Ioan 85.2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(In. 19, 25) Şi stăteau lângă crucea lui Iisus, mama Lui şi sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena.

Maria, care este descrisă ca mama lui Iacov cel Mic, era soția lui Alfeu și sora Mariei, Maica Domnului, știind cea numită de Ioan evanghelistul Maria lui Cleopa, fie rude după tată sau fie din alt motiv. Însă dacă gândiți că sunt două persoane diferite pentru că citim în altă parte Maria, mama lui Iacov cel mic, iar aici Maria lui Cleopa, mai trebuie să aflați că în Sfânta Scriptură se obișnuiește caaceeași persoană să aibă nume diferite.

(Fericitul Ieronim, Pururea Fecioria Maicii Domnului 15, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(In. 19, 25) Şi stăteau lângă crucea lui Iisus, mama Lui şi sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena.

Dacă Matei și Marcu nu au menționat-o după nume pe Maria Magdalena, am putea crede că erau două grupuri de oameni, unii aflați mai la depărtare (de locul răstignirii – n.tr.), iar ceilalți care erau mai aproape… Dar cum putem explica faptul că aceeași Maria Magdalena și celelalte femei stăteau departe, așa cum spun Marcu și Matei, și aproape de cruce așa cum spune Ioan? Putem explica, presupunând că se aflau la o distanță anume pentru ca să Îl poată vedea pe Mântuitor, dar suficient de departe ca să nu stea în calea sutașului și a ostașilor, care erau chiar în jurul Său. Sau putem să presupunem, că după ce Iisus i-a încredințat-o pe maica Sa ucenicului, s-au retras din calea mulțimii pentru a vedea ceea ce se va mai petrece după aceea de la distanță. Astfel, acești evangheliști nu le menționează decât după moartea lui Iisus, descriindu-le ca stând departe. Că unele femei sunt pomenite de unii la fel, iar altele nu, nu este nici o diferență.

(Fericitul Augustin, Armonia Evangheliilor 3.21.58, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(In. 19, 26) Deci Iisus, văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care Îl iubea stând alături, a zis mamei Sale: „Femeie, iată fiul tău!”

Iisus ne învață cum să ne arătăm cea mai mare grijă față de părinți până la ultima suflare: O încredințează pe maica Sa ucenicului pe care îl iubea. Din nou, Ioan se tăinuiește cu modestie. Dacă ar fi vrut să se laude, ne-ar fi mărturisit și motivul pentru care era iubit, căci măreț lucru trebuie să fi făcut pentru aceasta. Însă de ce Iisus nu menționează și altceva sau de ce nu încearcă să-i aline deznădejdea? Pentru că nu era vreme de cuvinte întăritoare și în plus, nu mică era cinstea care i-a fost adusă. Și ce mare onoare a fost cea pe care Iisus i-a făcut-o ucenicului! I-a încredințat-o pe mama Sa întru îngrijire, acum, când El avea să plece. Era posibil ca aceasta să aibă nevoie de protecție în durerea sa și de vreme ce era maica Sa, Iisus i-a încredințat-o celui iubit.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 85, 2-3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(In. 19, 26) Deci Iisus, văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care Îl iubea stând alături, a zis mamei Sale: „Femeie, iată fiul tău!”

Pe lângă ceilalți, Iisus îl iubea pe cel care, fiind fecior când a fost ales de El, a rămas astfel pentru totdeauna. Istoriile transmise spun că [Hristos] l-a chemat [pe Ioan] de la ceremonia căsătoriei sale atunci când voia să se însoare și din această cauză, a oferit dulceața cea mai de dorit a iubirii Sale celui care s-a îndepărtat pe sine de la plăcerile trupești. Astfel, când [Hristos] se afla în ceasul morții pe cruce, a încredințat-o pe maica Sa lui [Ioan] pentru ca feciorul să o păzească pe fecioară, iar atunci când El Însuși a urcat la ceruri după moartea și învierea Sa, un fiu să nu fie lipsit de mamă, a cărei viață virtuoasă va fi ocrotită de grija lui curată.

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 1.9, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(In. 19, 26) Deci Iisus, văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care Îl iubea stând alături, a zis mamei Sale: „Femeie, iată fiul tău!”

Evangheliile sunt primele roade ale Sfintelor Scripturi. Însă rodul dintâi al Evangheliilor este Evanghelia după Ioan, al cărui înțeles nu îl poate pătrunde decât cel care s-a sprijinit la pieptul lui Iisus și care a primit-o pe Maria de la El să îi fie și lui mamă. Însă oricine voiește să devină un alt Ioan trebuie să fie precum Ioan. Cu alte cuvinte, trebuie să fie precum a fost Iisus, ca să spun așa. Căci Maria nu a avut alt fiu decât pe Iisus (potrivit celor care au o opinie solidă în ceea ce o privește. Pururea fecioria Maicii Domnului a reprezentat consensul general al Bisericii vechi – n.tr.). Însă Iisus îi spune Maicii Domnului: Iată fiul tău și nu, Iată acest om este de asemenea fiu al tău. Dacă este așa, atunci Iisus a zis de fapt: Iată, acesta este ‘Iisus’ pe care l-ai născut (atunci când i-l arată pe Ioan). Căci într-adevăr, oricine a fost înnoit, nu mai trăiește, ci Iisus trăiește în el (Gal. 2, 20) și, de vreme ce Iisus trăiește în el (Ioan), i se spune despre el Mariei: Iată fiul tău, pe Hristos.

(Origen, Comentariu la Evanghelia după Ioan 1.23, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(In. 19, 27) Apoi a zis ucenicului: „Iată mama ta!” Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine.

Bunul învățător face ceea ce ne amintește și nouă că ar trebui să facem, iar prin propria pildă îi învață pe ucenicii Săi că grija pentru părinți ar trebui să fie preocuparea fiilor evlavioși, ca și cum acel lemn pe care era pironit Cel aflat pe moarte ar fi fost precum un scaun al Învățătorului de unde El dă învățături. Din această învățătură a luat Sfântul Pavel ceea ce avea să predice la rândul său când a zis: Dacă însă cineva nu poartă grijă de ai săi şi mai ales de casnicii săi, s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât un necredincios(I Tim. 5, 8). Și care sunt grijile casei, ale părinților pentru copii și ale copiilor pentru părinți? Așadar, din această învățătură folositoare, Însuși stăpânul sfinților a dat un exemplu, atunci când, nu ca Dumnezeul slujnicei pe care o crease și o condusese, ci ca un om pentru mama Sa, din care a fost făcut și pe care o lăsa acum în urmă, i-a oferit, într-o anumită măsură, un fiu în locul Său.

(Fericitul Augustin, Tratate la Evanghelia după Ioan 119.2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(In. 19, 27) Apoi a zis ucenicului: „Iată mama ta!” Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine.

Hristos a dorit ca aici să întărească porunca exprimată în Testament: Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine (Ieș. 20, 12). Cinstirea părinților este cu siguranță o virtute foarte valoroasă. Și cum altfel am putea învăța importanța acelei iubiri, chiar și atunci când suntem copleșiți de o abundență de catastrofe greu de suportat, dacă nu prin acest exemplu primar pe care ni-l oferă Iisus? Una este să respecți sfintele porunci în vreme de pace și liniște și altceva este să îți faci datoria în vremurile când sufletul e tulburat.

(Sfântul Chiril Alexandrinul, Comentariu la Evanghelia după Ioan 12, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(In. 19, 27) Apoi a zis ucenicului: „Iată mama ta!” Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine.

Judecăm virtutea oamenilor nu după gen, ci după fire și îi considerăm demni de slavă pe cei care au renunțat la avere și poziție. Din acest motiv Iisus l-a iubit pe evanghelistul Ioan mai mult decât pe ceilalți ucenici, pentru că Ioan era de neam nobil și cunoscut marelui preot, însă nu s-a temut de complotul evreilor și l-a dus pe Petru la curtea acestuia (vezi și In. 18,15-16) și a fost singurul apostol destul de curajos să stea lângă cruce. Căci el a dus-o pe Maica Mântuitorului la casa sa.

Feciorul (Tertulian îl numește chiar celibat voluntar – n.tr.) a fost cel care a primit-o pe Fecioara Maria ca moștenire de la Domnul.

(Fericitul Ieronim, Scrisoarea 127.5, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(In. 19, 28) După aceea, ştiind Iisus că toate s-au săvârşit acum, ca să se împlinească Scriptura, a zis: „Mi-e sete”.

Mi-e sete. Prin aceasta, Iisus împlinește o altă profeție (vezi și Ps. 68, 25 și Ps. 21, 16), însă vă rog să priviți la afurisita fire a celor ce asistau. Deși avem zeci de mii de vrășmași din mâinile cărora am suferit lucruri de nesuportat, totuși, când îi vedem a fi pe moarte, ne înmuiem. Însă acești oameni n-au avut această pace față de Iisus și nici n-au fost îmblânziți de ceea ce se petrecea înainte ochilor lor, ci mai și mai rău au făcut, devenind mai sălbateci, înmulțind bătaia lor de joc. I-au adus un burete înmuiat în oțet, ca și unui condamnat, și i l-au dat să bea. Tot în această [profeție] se vorbește și de isop.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(In. 19, 28) După aceea, ştiind Iisus că toate s-au săvârşit acum, ca să se împlinească Scriptura, a zis: „Mi-e sete”.

Femeia samarineancă a aflat la fântână pe Hristos însetând și, prin setea Sa, ea s-a săturat. Ea L-a aflat însetând pentru ca Acesta să poată bea din credința ei. Iar mai apoi, când a fost pe cruce, Hristos a spus: Mi-e sete! Și totuși, ei nu i-au dat lucrul după care El înseta. Pentru că Hristos înseta după ei.

(Fericitul Augustin, Tâlcuire la Psalmi 62.5, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(In. 19, 28) După aceea, ştiind Iisus că toate s-au săvârşit acum, ca să se împlinească Scriptura, a zis: „Mi-e sete”.

Hristos a spus Mi-e sete ca și cum ar spune: Totuși, mai există un lucru pe care n-ați reușit să-l faceți, și anume acela că nu Mi-ați dat ceea ce sunteți. Pentru că evreii înșiși sunt oțetul, din vinul prorocilor și al patriarhilor, devenit stricat în ei, și plini de răutatea acestei lumi precum un vas, cu inimile ca de burete și cu încăperile inimilor lor întortocheate și pline de viclenie. Iar isopul, în care au pus buretele înmuiat în oțet, fiind o plantă fără însemnătate și care curăță inima, o vedem folosită spre smerenia Sa. Această umilință este ceea ce ei au dorit și și-au imaginat că au împlinit. Precum se spune în psalm: Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi (Ps. 50, 9), pentru că prin umilința pe care Hristos a îndurat-o, noi ne-am curățit, căci dacă El nu s-ar fi smerit pe Sine și dacă nu s-ar fi supus morții pe cruce (Filip. 2, 8), vărsarea sângelui Său n-ar mai fi fost spre iertarea păcatelor sau, cu alte cuvinte, spre iertarea păcatelor noastre.

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 119.4, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(In. 19, 28) După aceea, ştiind Iisus că toate s-au săvârşit acum, ca să se împlinească Scriptura, a zis: „Mi-e sete”.

Dacă, pe de o parte, Hristos a suferit de sete ca Dumnezeu și atunci când I s-a dat să bea, a refuzat, atunci cu siguranță că ar fi fost supus pătimirilor ca Dumnezeu. Pentru că gustul și setea sunt patimi. Iar dacă nu a suferit de sete ca Dumnezeu, ci ca om, la fel ca om trebuie să fi fost înzestrat cu voință.

(Sfântul Ioan Damaschin, Credința Ortodoxă 3.14, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(In. 19, 31) Deci iudeii, fiindcă era vineri, ca să nu rămână trupurile sâmbăta pe cruce, căci era mare ziua sâmbetei aceleia, au rugat pe Pilat să le zdrobească fluierele picioarelor şi să-i ridice.

Ce înțeleg evreii din cuvintele: Şase zile să adunaţi, iar în ziua a şasea să adune de două ori mai mult? Se pare că acea zi este plasată înaintea sabatului și este numită a șasea zi, adică Ziua Pregătirii.

(Origen, Omilii la Ieșire 7.5, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

Paraskeveeste interpretată ca pregătire... Ei o numeau astfel întrucât era ziua în care trebuiau să se pregătească potrivit poruncii pe care o primiseră referitoare la mană: Iar în ziua a şasea să adune de două ori mai mult etc (Ieș. 16, 26). Așadar, întrucât oamenii și întreaga lume fuseseră creați în a șasea zi, iar în a șaptea era prevăzut să se odihnească cu toții, adică de sabat, este corect să o numim pe aceasta ca ziua (a șasea) în care Mântuitorul nostru a fost răstignit, realizâd restaurarea lumii la ceea ce fusese înainte. [Și citim că] după ce a luat oţetul, Iisus a zis: ‘Săvârşitu-s-a’ (In. 19, 30), adică munca zilei a șasea este completă întrucât împlinit restaurarea lumii. Iar de sabat se odihnește în mormânt, așteptând evenimentul învierii, care avea să se petreacă în a opta zi.

(Beda Venerabilul, Expunere la Evanghelia după Luca 6.23.54, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

Evreii au strecurat ţânţarul şi au înghiţit cămila! (Mt. 23, 24). Adică, nu au ținut cont de cea mai oribilă și îngrozitoare dintre crimele împotriva lui Dumnezeu, în schimb, și-au arătat grija exagerată pentru probleme mărunte și lipsite de importanță, arătându-și nebunia în ambele cazuri.

(Sfântul Chiril Alexandrinul, Comentariu la Evanghelia după Ioan 12, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

[Zdrobirea fluierelor picioarelor] nu a fost pentru ca să li se ia [picioarele], ci au fost zdrobite pentru a le aduce moartea, putând astfel să fie coborâți mai repede de pe cruce. Căci altfel, rămânerea lor pe cruce avea să sfideze ziua de sărbătoare prin teribila înfățișare a torturii lor. (Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 120.1, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(In. 19, 32-33) Deci au venit ostaşii şi au zdrobit fluierele celui dintâi şi ale celuilalt, care era răstignit împreună cu el. Dar venind la Iisus, dacă au văzut că deja murise, nu I-au zdrobit fluierele.

Evanghelia declară că aceia care erau prezenți s-au minunat de faptul că imediat după tânguirea în care a exprimat imaginea păcatului, Hristos Și-a dat îndată duhul. Căci aceia care erau pe cruce fuseseră torturați de o moarte lentă. În consecință, picioarele tâlharilor fuseseră zdrobite pentru ca să se stingă mai repede și să fie dați jos de pe cruce înainte de Sabat. Însă faptul că El Își dăduse deja ultima suflare a fost motiv de uimire și citim în Sfânta Scriptură că însuși Pilat s-a mirat de aceasta când s-a cerut trupul Mântuitorului pentru înmormântare (Mc. 15, 43-44).

(Fericitul Augustin, Despre Sfânta Treime 4.13.16, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(In. 19, 34) Ci unul din ostaşi cu suliţa a împuns coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă.

Pilat căutase să facă pe placul tuturor celor ce strigaseră: Răstignește-L! Răstignește-L! iar temându-se de o revoltă printre oameni, a poruncit (după obișnuita practică a romanilor cu cei care erau răstigniți) ca Iisus să fie împuns subsuoară. Câteodată, acest lucru este săvârșit de către cei care condamnă oameni pentru fărădelegi mai mari, deoarece cei ce nu sunt împunși după răstignire suferă mult mai mult, uneori chiar și întreaga noapte sau până a doua zi. Iisus așadar, pentru că nu fusese împuns și era de așteptat să mai atârne mult timp pe cruce, chinuindu-se mult, S-a rugat Tatălui și a fost auzit. Îndată după ce strigat la Tatăl, a fost luat, sau, ca Unul ce avea puterea de a-Și da viața, Și-a dat-o în clipa în care a voit să o facă.

(Origen, Comentariu la Matei, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(In. 19, 34) Ci unul din ostaşi cu suliţa a împuns coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă.

Celsus se întreabă dacă sângele lui Iisus răstignit este același care curge și în trupurile zeilor nemuritori. Întreabă aceasta în bătaie de joc, iar noi vă vom arăta că în trupul lui Iisus nu curgea deloc sânge mitic sau Homeric. În alte trupuri fără viață sângele se încheagă și nu mai curge din ele apă curată, însă în cazul trupului fără de viață al lui Iisus, caracteristica minunată a fost aceea că din coasta Sa a curs atât sânge, cât și apă.

(Origen, Contra lui Celsus, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(In. 19, 34) Ci unul din ostaşi cu suliţa a împuns coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă.

Trupul Domnului a oferit atât Scumpul Sânge, cât și Apă sfințită lumii… acest trup, mort din punct de vedere medical, păstrează în el o mare putere de viață. Căci ceea ce nu curge (în chip obișnuit – n.tr.) din trupurile moarte a curs din acesta, și anume sânge și apă.

Aceasta s-a petrecut pentru ca noi să cunoaștem marea putere de viață deținută de puterea care a sălășluit în acest trup care, deși mort fiind, ne-a dat sursa vieții.

(Ipolit, Fragment despre cei doi tâlhari 1-2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(In. 19, 34) Ci unul din ostaşi cu suliţa a împuns coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă.

La marele praznic al Mielului cântăm

Slavă biruitorului nostru Împărat,

Care ne-a spălat în râul

Izvorât din coasta Sa.

Slăvim pe Cel al Cărui dragoste dumnezeiască

Dă meseanului sângele Său în loc de vin,

Dă trupul Său pentru sărbătoare,

Prețuiește jertfa, prețuiește preotul.

Acolo unde sângele pascal se varsă,

Întunecatul înger al morții și-a vârât sabia;

Cetele biruitoare ale lui Israel merg

Prin valurile care îneacă pe cei nebuni.

Hristos, mielul al cărui sânge S-a vărsat,

Jertfa pascală și pâinea pascală;

Cu dreptate și cu dragoste

Mană de sus mâncăm.

Măreață jertfă din cer,

Puterile iadului sub Tine sunt supuse;

Moartea este biruită în luptă;

Aducându-ne nouă viață și lumină. Aliluia!

(Ambrozie Melodul, Imne pascale, la Marele Praznic al Mielului 1-5, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(In. 19, 34) Ci unul din ostaşi cu suliţa a împuns coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă.

Dacă cineva care, atunci când citește pe Moise, bombănește împotriva sa sau când citește din Lege nu-i este pe plac ceea ce citește pentru că pare fără sens în mai mult lucruri, Moise îi arată piatra care este Hristos și-l conduce ca să bea din Ea ca să-și stingă setea. Însă această piatră nu va izvorî apă dacă nu este împunsă mai întâi, iar atunci când este împunsă, izvorăște șuvoaie (In. 7, 37). Pentru că după ce Hristos a fost răstignit și împuns, au izvorât râurile Noului Testament. De aceea s-a spus despre El: Voi bate păstorul şi se vor risipi oile (Zah. 15, 7). Hristos a trebuit să fie bătut, pentru că dacă n-ar fi fost bătut și dacă sânge și apă n-ar fi curs din coasta Sa, cu toții am fi suferit de sete după cuvântul lui Dumnezeu (Amos 8, 11). Aceasta, așadar, a vrut și Apostolul (Pavel – n.tr.) să spună prin: Şi toţi au mâncat aceeaşi mâncare duhovnicească; Şi toţi, aceeaşi băutură duhovnicească au băut, pentru că beau din piatra duhovnicească ce îi urma. Iar piatra era Hristos (I Cor. 10, 3-4).

(Origen, Omilii la Ieșire 2.2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(In. 19, 34) Ci unul din ostaşi cu suliţa a împuns coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă.

Începutul semnelor din timpul lui Moise au fost prin sânge și apă, iar ultimele semne săvârșite de Iisus au fost făcute tot prin aceleași două. Mai întâi, Moise a schimbat râul în sânge ca mai apoi, Iisus să izvorască din coasta Sa apă cu sânge… În evanghelii, puterea botezului mântuitor se oferă pe două căi: cu apă pentru cei luminați sau sfinților mucenici în prigoniri prin sângele lor. În acest caz, sângele și apa au izvorât din coasta mântuitoare pentru a confirma harul mărturisirii făcute pentru Hristos, fie în botez, fie prin mucenicie.

(Sfântul Chiril Alexandrinul, Pericope catehetice 13.21, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(In. 19, 34) Ci unul din ostaşi cu suliţa a împuns coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă.

Scris este că atunci când coasta lui Iisus a fost împunsă, a ieşit sânge şi apă. Acest lucru are un aspect tainic deoarece Însuși a spus:râuri de apă vie vor curge din pântecele lui (In. 7, 38).

(Rufin din Aquileia, Comentariu la Crezul Apostolic 23, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(In. 19, 34) Ci unul din ostaşi cu suliţa a împuns coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă.

Hristos a venit și a deschis calea către botez prin crucea Sa, pentru ca el [botezul] să fie pentru lume o maică a vieții în locul Evei, apa și sângele să fie pentru înveșmântarea copiilor duhovnicești care au izvorât din el. Niciunul dintre botezurile de dinainte (cum ar fi cel al lui Moise sau al lui Ioan – n.tr.) nu a oferit Sfântul Duh deoarece numai botezul care a fost deschis prin Fiul lui Dumnezeu pe cruce a făcut-o. El dă naștere copiilor duhovnicești prin apă și sânge și în locul unui suflet, asupra lor este suflat Duhul Sfânt.

(Iacov din Sarug, Omilie la cele trei botezuri, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(In. 19, 34) Ci unul din ostaşi cu suliţa a împuns coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă.

Chiar și evanghelistul s-a exprimat cu grijă, căci nu spune bătut sau rănit, ci L-a împuns. Aici a fost deschisă poarta vieții de unde au curs tainele Bisericii, fără de care nu putem intra în viața cea adevărată: îndată a ieşit sânge şi apă. Acel sânge a fost vărsat pentru iertarea păcatelor, iar apa domolește paharul mântuirii. Lucrul acesta a fost prefigurat și atunci când Noe a poruncit să se facă o ușă într-o parte a arcei și prin care animalele care nu trebuiau să piară aveau să intre. Aceste animale au prefigurat Biserica. Pentru a prefigura aceasta, femeia a fost făcută din coasta unui bărbat adormit. Pentru aceasta, acest al doilea Adam și-a plecat capul și a adormit pe cruce, pentru ca din cea (natura) din care El a ieșit să se formeze a mireasă pentru Sine.

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 120.2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(In. 19, 34) Ci unul din ostaşi cu suliţa a împuns coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă.

Îndată a ieşit sânge şi apă, care este Biserica Sa, construită pe El, întocmai ca și în (cazul lui – n.tr.) Adam, a cărui soție a fost luată din coasta sa (Fac. 2, 21-22). Coasta lui Adam este soția sa, iar sângele Domnului nostru este Biserica Sa. Din coasta lui a fost moartea, însă din coasta Domnului este viața. Măslinul (simbolizează) taina lui Hristos din care a izvorât lapte, apă și untdelemn; lapte pentru prunci, apă pentru tineri și untdelemn pentru cei bolnavi. Măslinul a dăruit apă și sânge prin moartea sa, precum și Mântuitorul le-a dăruit pe acestea prin moartea Sa (Mt 3, 1-12).

(Sfântul Efrem Sirul, Comentariu la Diatesaronul lui Tațian 20.2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(In. 19, 34) Ci unul din ostaşi cu suliţa a împuns coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă.

Soldații, pentru a-i mulțumi pe iudei, au împuns cu o suliță coasta Sa, ocărând trupul cel mort. O, îngrozitoare și blestemată faptă! Dar voi, iubiților, să nu vă tulburați și nici să nu deznădăjduiți, pentru că ceea ce acești oameni au făcut dintr-o voință diavolească a fost pentru împlinirea adevărului, de vreme ce și o profeție vorbește despre aceasta: îşi vor aţinti privirile înspre Mine, pe Care ei L-au străpuns (Zah. 12, 10). Și nu doar atât, căci această faptă va deveni mărturia ce va confirma credința celor care mai apoi se vor îndoi, precum a fost Toma și cei asemenea lui. Prin aceasta s-a împlinit și o taină cu neputință a fi exprimată în cuvinte pentru că îndată a ieşit sânge şi apă. N-au izvorât fără motiv și nici din întâmplare aceste fântâni, ci pentru că Biserica din amândouă este alcătuită. Iar cei care au fost catehizați cunosc aceasta, fiind renăscuți cu adevărat prin apă și hrăniți cu sânge și carne. Astfel, tainele își iau începutul. pentru ca în acest chip, atunci când voi vă apropiați de acel copleșitor pahar, să vă apropiați ca și cum ați fi pe cale să beți chiar din coasta Sa.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 85.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(In. 19, 34) Ci unul din ostaşi cu suliţa a împuns coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă.

Vinul sfânt a produs ciorchinele profetic. Acesta a fost un semn pentru ei, după ce au fost pregătiți ca după pribegie să-și afle odihna. Vinul sfânt reprezintă marele ciorchine al Cuvântului, zdrobit pentru noi. Pentru că sângele vinului, care este Cuvântul, a dorit să fie amestecat cu apă precum sângele Său este amestecat cu mântuire. Iar sângele Domnului este format din două părți, pentru că există sângele cărnii Sale, prin care sunt răscumpărați din stricăciune, și sângele duhovnicesc, prin care suntem unși.

A bea sângele lui Iisus înseamnă a ne face părtași nemuririi Domnului cu Duhul ca principiu însuflețitor al Cuvântului, precum este sângele pentru trup. Asemenea, precum vinul este amestecat cu apă, așa și Duhul este amestecat cu firea umană, iar aceasta, amestecul de vin și apă, naște credința; în timp ce celălalt, Duhul, ne duce la nemurire. Amestecul celor două, a apei și a Cuvântului, se numește Euharistie, iar cei care se împărtășesc din ea se sfințesc atât în trup, cât și în suflet, deoarece voia Tatălui a compus tainic dumnezeiescul amestec, pe Om, prin Duhul și prin Cuvântul. Căci cu adevărat, Duhul este unit cu sufletul, suflet care este inspirat de către Duh. Iar trupul, pentru care Cuvântul s-a făcut trup, este unit cu Cuvântul.

(Sfântul Clement Alexandrinul, Hristos Învățătorul 2.2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(In. 19, 34) Ci unul din ostaşi cu suliţa a împuns coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă.

Ce spun evangheliștii că a curs din coasta Mântuitorului atunci când soldații au împuns-o cu sulița? A curs sânge și apă. Așadar, a numit sângele Mântuitorului, sângele unui strugure, pentru că dacă Domnul a fost numit viță, și dacă rodul viței este numit vin, și dacă izvorăște din sângele și apa ce au curs din coasta Domnului peste trup până la pământ, atunci s-a împlinit profeția patriarhului: Spăla-va în vin haina Sa şi în sânge de strugure veşmântul Său! (Fac. 49, 11). Pentru că așa cum după prefacere rodul tainic al viței este numit Sângele Domnului, asemenea și el a numit sângele adevăratei Vițe, sângele Strugurelui.

(Teodoret de Cir, Dialogul I, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)