Înainte de rugăciune, omul trebuie să se pregătească prin rugăciune. Rugăciune pentru rugăciune. Ascultaţi ce zice preotul în taină, în timp ce se citeşte Apostolul la Dumnezeiasca Liturghie: „Străluceşte în inimile noastre, Iubitorule de oameni, Stăpâne, lumina cea curată a cunoaşterii Dumnezeirii Tale, şi deschide ochii cugetului nostru spre înţelegerea evangheliceştilor Tale propovăduiri. Pune în noi şi frica fericitelor Tale porunci, ca toate poftele trupului călcând, vieţuire duhovnicească să petrecem, cugetând şi săvârşind toate cele ce sunt spre bună-plăcerea Ta. Că Tu eşti luminarea şi sfinţirea sufletelor şi a trupurilor noastre, Hristoase Dumnezeule, şi Ţie slavă înălţăm, împreună şi Celui fără de început al Tău Părinte, şi Preasfântului şi bunului şi de viaţă făcătorului Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor”.

În rugăciune pătrundem fără să ne dăm seama. Este trebuinţă să ne aflăm şi într-o atmosferă potrivită. Întoarcerea către Hristos, împreună-vorbirea, învăţătura, cântarea, căndeluţa, tămâia, toate alcătuiesc atmosfera potrivită, astfel încât toate să se facă simplu, întru simplitatea inimii. Psalmodiind, citind slujbele cu dragoste, ajungem sfinţi fără să ne dăm seama. Ne veselim de cuvintele dumnezeieşti.

Această veselie, această bucurie este strădania noastră de a intra cu uşurinţă în atmosfera rugăciunii, „încălzirea”, cum se spune. Această strădanie este lină, neînvârtoşată. Dar să nu uităm ce a spus Domnul: „Fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5). Domnul Însuşi ne va învăţa rugăciunea. Nu o vom învăţa singuri, şi nimeni altcineva nu va putea să ne înveţe. Să nu spunem: „Am făcut atâtea metanii, m-am asigurat acum de har”, ci să căutăm să strălucească înlăuntrul nostru lumina cea nestricăcioasă a cunoaşterii dumnezeieşti, şi să se deschidă ochii noştri cei duhovniceşti, spre a înţelege dumnezeieştile Lui cuvinte. În acest chip, fără să ne dăm seama, îl iubim pe Dumnezeu fără silnicie, străduinţă şi luptă.

Cele ce sunt grele pentru oameni sunt foarte uşoare pentru Dumnezeu. Pe Dumnezeu îl vom iubi dintr-o dată, când harul ne va adumbri. Dacă îl vom iubi mult pe Hristos, rugăciunea se va rosti singură. Hristos va fi necontenit în mintea şi în inima noastră. Pentru a rămâne, însă, în această stare şi a nu o pierde, este trebuinţă de dragoste dumnezeiască, de iubire dumnezeiască arzătoare către Hristos. Dragostea se poartă către o fiinţă mai înaltă. Cel iubit, Dumnezeu, doreşte după cel iubit, şi cel iubit doreşte să ajungă la Cel iubit. Dumnezeu, Care îl iubeşte pe om cu o iubire dumnezeiască şi desăvârşită, nu caută la ale Sale.

Iubirea către Dumnezeu este mai înaltă atunci când se manifestă ca recunoştinţă. Este nevoie să iubim, nu ca o datorie, ci aşa precum este nevoie să mâncăm. De multe ori ne apropiem de Dumnezeu din nevoia de a afla un reazem, pentru că cele dimprejurul nostru nu ne odihnesc, şi ne simţim singuri.

(Părintele Porfirie, Ne vorbește părintele Porfirie, Editura Egumenița, p. 192-194)