Oricât de grele ar fi supărările, ele sunt asemenea unei scântei mici, adică, dacă o stropeşti cu apă, inima, o stingi. Dar, dacă această scânteie mică o vei aţâţa, se va preface în flacără şi va mistui toată bunăstarea lăuntrică a omului, iar această aţâţare ia naştere din multele gânduri, ca de exemplu: „Inima mea se află sub o cruce grea. Viaţa monahală este cu adevărat amară: toată inima mi-e sfâşiată".

Vremea e aspră, plouă, bate vântul şi e frig, astfel că trebuie să apelăm şi la şubă, şi la sobă. Dar nu întotdeauna aerul cald şi vremea senină sunt de folos. Ele aduc în plante viermi şi alte gângănii care dăunează roadelor bune. Aşa se întâmplă şi în alcătuirea noastră duhovnicească: lucrarea harului pacea, calmul şi liniştea din partea patimilor, dacă sunt cu noi tot timpul, este primejdios, deoarece putem ajunge la îngâmfare şi putem pierde ocrotirea lui Dumnezeu şi nu vom mai fi iscusiţi în lupta cu patimile şi ne vom abate de la calea cea strâmtă. De aceea, Dumnezeu ne încearcă prin lucruri potrivnice, ca să ne cunoaştem neputinţa, să ne deprindem cu răbdarea şi smerenia.

(Ne vorbesc Stareții de la Optina, traducere de Cristea Florentina, Editura Egumenița, 2007, pp. 76-77)