Ne apropiem de Rusalii, iar textele prin care ni se vestește împlinirea voii Tatălui în Fiul prin Pogorârea Duhului Sfânt sunt din ce în ce mai limpezi. Exact așa cum erau în perioada ultimă a prezenței Domnului Hristos printre ucenicii Săi. Mântuitorul spune în mod direct – textul acesta de la Ioan este una dintre dovezi – în ce mod Duhul Adevărului se va strecura, aproape nevăzut, în viața lumii, un Duh pe Care lumea nu poate să-L primească pentru că nu-L vede. Ceva din realitatea orbirii vremii de atunci este prezentă și în nevederea de acum. Celor de atunci le crezi pentru că tot ce se construise în tainica Lege a Așteptării Venirii lui Mesia nu putea să ajute vederii nevăzutului. În tot Vechiul Testament știm că mesajul solemn era limpede: nimeni nu poate să-L vadă pe Dumnezeu și să rămână viu! Hristos Domnul vine și spune că abia vederea Lui îi face pe Apostoli – și prin ei și pe noi – vii. Și aceasta pentru că Duhul Sfânt rămâne la ei, Hristos refuzând să-Și lase pruncii spirituali „orfani”.

Este mai mult decât direct atunci când le vestește că vine iarăși la ei. Că este un timp în care nu va fi văzut și, îndată, un altul în care va fi văzut iarăși. Aici, Sfântul Ambrozie, în Tratatul despre Duhul Sfânt, insistă spunând că nimic din cele pe care le împlinește Hristos în lume nu ar fi fost posibil să le cunoaștem dacă Duhul nu ne-ar fi luminat. De aceea, cred că Duhul Sfânt are puterea aceasta de relevator al peliculei de viață imediată a lumii, dar și incredibilul rol de păstrător, de conservator, în sensul real de conservare al memoriei istoriei umane – și nu doar sub aspectul ei creștin imediat. Puterea aceasta ni-L dovedește mereu ca o prezență și nu ca o absență, ca o măsură a împlinirii și nu ca o simplă adiere de vânt peste istorie.

Domnul Hristos ne și descoperă cum putem păstra noi înșine tainica legătură cu Duhul Sfânt. Citim împreună finalul Evangheliei zilei: „Cel ce are poruncile Mele și le păzește, acela este cel care Mă iubește; iar cel ce Mă iubește pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu și-L voi iubi și Eu și Mă voi arăta lui”. Dovedindu-ne nu doar că adagiul filocalic este autentic, ci și fundamental menținerii în Hristos a vieții noastre: Dumnezeu Se descoperă pe măsura împlinirii poruncilor Sale! 

Altfel spus, împlinești mult din porunci – și nu, nu am scris multe – te împlinești în Hristos. De aceea, pe toți cei pe care îi vedeți că orbecăiesc în căutarea unui stăpân de idei, sunt acolo și pentru că au rătăcit, nu doar neștiind Scripturile – precum odinioară fariseii –, ci pentru că păzesc intransigenți numai poruncile pe care le pot duce și duc puține în inima lor. Relația acesta dintre Mântuitorul și noi, prin trăirea Evangheliei, nu se poate lămuri vieților noastre fără prezența și lucrarea Duhului Sfânt. 

Fără tainica adiere de prezență a Acestuia, care schimbă furtunile în golfuri de liniște, de împlinire. Omul ce dobândește Duhul Sfânt este împlinit întru toate, peste secole, Sfântului Serafim de Sarov i s-a dat să ne spună cu adâncă smerenie că țelul vieții creștine este dobândirea Duhului Sfânt. Și în mod cert, confirmat de Însuși Duhul Sfânt, nu s-a înșelat. 

Poate părea puțin dialogul acesta dintre Mântuitorul și ucenicii Săi. Dar ne pune în gardă o realitate fără de care nu ne putem împlini viața, nu doar viața creștină, ci viața noastră ca oameni. Nu putem să ne construim viața așezându-ne mereu în condiția de orfani ai lui Dumnezeu, ca și cum nu am ști cât de mult Tată ne este. O spun ca fiu al doi oameni orfani de tată. Unul, tata, cu vagi amintiri asupra existenței lui. Mama, cu un dor nesfârșit de a fi vrut să-l cunoască. În vremea teoriilor despre traume, ei au sfidat lipsa tatălui lor, fiindu-ne mie și surorii mele surse de iubire și inspirație. Cu smerenie și drag, cu o implacabilă exigență asupra vieții lor și vieții noastre, cu un surâs al încrederii pe buze, păstrat până dincolo de limita cunoașterii în viață a lui Dumnezeu. Smeriți și cuminți, ne-au așteptat în viețile lor nu să umplem un gol, ci să trăim împreună fascinantul desen al vieții cotidiene, fără a ne rupe de admirabila icoană a Împărăției lui Dumnezeu. Unde smerenia și munca sunt chei de boltă pentru că sunt împliniri ale poruncilor. Și păziri ale lor.

Din poziția acesta a unui copil – om mare, fericit de părinți cu dragostea lor – vă spun celor care căutați mereu să vă identificați fisuri de viață și să vă plângeți de milă: încetați căutarea unei comori ascunse prin descoperirea unei traume! Și fiți voi copiilor voștri ceea ce nu au reușit ai voștri să vă fie. În Hristos, prin Duhul Sfânt, cu voia Tatălui. 

Când ne vorbește despre nevoia prezenței Duhului Sfânt în viețile noastre, Hristos ne spune, de fapt, că suntem educabili ca ființe și nu doar frunze în vânt în moda interpretării unor aspecte de viață. Nu suntem orfanii unui Dumnezeu puternic, ci fiii Lui, ai acestui Tată care Își dă Fiul Cel Unul Născut Răstignirii pentru ca din coasta Lui să ne izvorască iertarea. Iar iertarea să fie mereu cu noi prin lucrarea Duhului Sfânt. Nu lăsați să se mai confunde în cultura vieții planurile prezenței Duhului Sfânt, ci fiți convinși că acolo unde este Dumnezeu, este iubirea împlinită.