Sfântul Mare Mucenic Gheorghe este unul dintre cei mai iubiți sfinți ai Bisericii, cinstirea lui remarcându-se în țara noastră în primul rând prin popularitatea numelui său, purtat de circa un milion de români. Pe lângă aceasta, mai e de amintit și faptul că sărbătoarea sa, însemnată cu cruce roșie în calendar, alături de aceea a „confratelui” său din toamnă, Dimitrie Izvorâtorul de Mir, au o mare însemnătate nu numai în mediul bisericesc, ci tot la fel de mult (dacă nu chiar mai mult) în cel agrar al poporului, fiindcă cele două praznice delimitează începutul și sfârșitul sezonului muncilor la câmp și pe cel al transhumanței. Mai este de amintit și numărul bisericilor ocrotite de mucenicul Gheorghe în țara noastră, de asemenea, foarte însemnat, dar și numele multor orașe și sate: Sfântul Gheorghe (din județele Covasna, Tulcea, dar și Ialomița), Giurgiu, Gheorgheni (pe lângă orașul din Harghita mai sunt localități omonime în Cluj, Neamț, Bihor și Suceava), Sângeorgiu ori Sângiorgiu (Mureș, Cluj, Bistrița, Alba), Sângiorz Băi (Bistrița), Geoagiu și Geogel (Hunedoara), Giorgiova (Caraș-Severin), Ghergheasa (Buzău), Gherghești (Vaslui și Mehedinți), Giurgiulești (în Basarabia, peste Prut de Galați).

În ceea ce privește iconografia sa, deși cea mai des răspândită imagine – în frescele mai tuturor bisericilor, alături de alți sfinți soldați – este aceea a sa în straie militare, purtând adesea în mână o roată dințată, ori o suliță și o sabie, însemnele propriului martiriu care a avut loc în timpul prigoanei împăratului Dioclețian, la cumpăna dintre secolele III-IV, totuși cea mai „populară”, pentru specificul ei, este reprezentarea Sfântului Gheorghe pe un cal alb, străpungând cu lancea capul unui balaur. Această icoană, simbolizând distrugerea puterii diavolești cu puterea credinței celei adevărate, a fost asociată cu o povestire provenind probabil din cercurile cruciaților, devenită celebră prin scrierea apuseană Legenda Aurea, aparținând episcopului genovez Iacob de Voragine (sfârșitul secolului al XIII-lea). Potrivit legendei cavalerești, cetatea Silena din Capadocia (sau, potrivit unei variante, din Libia) se afla sub amenințarea unui balaur căruia locuitorii îi dădeau ca pradă, în fiecare zi, câte un om. Sfântul a ucis balaurul în ziua în care fiica împăratului urma să fie jertfită temutei fiare. Însă mai degrabă, revenind la interpretarea simbolică a icoanei, prințesa ce apare în multe dintre icoanele ecvestre ale Sfântului Gheorghe, este de fapt Sfânta Muceniță Alexandra, soția lui Dioclețian, care s-a creștinat văzând chinurile viteazului Gheorghe și a fost martirizată la porunca soțului ei, fiind astfel salvată pentru veșnicie din ghearele dușmanului vremelnic.

Această „marcă” a Sfântului Gheorghe, anume icoana sa ecvestră, e asociată însă adesea în spațiul ortodox grecofon cu un alt amănunt imagistic specific. Fie adesea alături de prințesa scăpată de balaur, fie în lipsa acesteia, în spatele mucenicului, călare pe același cal, este plasat un copil sau o figură bărbătească de mici dimensiuni, purtând un vas (o amforă) în mână și, uneori, un ștergar. Compoziția iconografică mai rar întâlnită prin părțile noastre are legătură cu una dintre minunile postume ale Sfântului Gheorghe, păstrată în cel puțin trei versiuni, care pornesc de la un miez comun: salvarea unui tânăr din mâinile păgânilor. În acest context, „balaurul” capătă o altă însemnătate, desemnând nu neapărat pe diavol, ci pe popoarele invadatoare, care amenințau pacea și buna rânduială creștinească din Imperiul Bizantin. Această semnificație o are și balaurul cu trei capete de pe stindardul de luptă al Sfântului Voievod Ștefan cel Mare, dar aici fiara mitologică zace răpusă la picioarele sfântului așezat pe un tron, purtând în mâini o sabie și fiind încoronat de către doi îngeri.

Potrivit celei mai populare și probabil celei mai vechi variante a povestirii amintite (ce se păstrează în Codex Vaticanus 1190, redactat de preotul Ioan în anul 1542) creștinii din cetatea Mitilene, capitala insulei Lesbos, au fost surprinși în biserica Sfântului Gheorghe, chiar în timpul liturghiei în cinstea ocrotitorului, de pirații arabi care stăpâneau pe atunci insula Creta. Contextul istoric indică anul 867. Printre prizonieri se număra și fiul tânăr și foarte frumos al unei văduve, pe care emirul Cretei l-a făcut paharnicul său personal. Mama disperată s-a rugat Sfântului Gheorghe ca să-și vadă din nou fiul, iar după un an, chiar de ziua Sfântului Gheorghe, și-a întețit rugăciunea. În acel moment, la sute de kilometri distanță peste mări, băiatul îi oferea un pahar de vin emirului. Însă pe neașteptate Sfântul Gheorghe a apărut pe un cal alb, l-a prins pe băiat și, luându-l cu sine, l-a dus la casa mamei sale. Toți locuitorii din Mitilene l-au venerat pe sfânt pentru salvarea miraculoasă a băiatului.

Celelalte două istorisiri sunt asemănătoare: una plasează minunea în Siria (potrivit unui manuscris din sec. XI al Codicelui Parisinus 1604), tânărul salvat fiind la origini slujitor al unei biserici închinate aceluiași Sfânt Gheorghe, luat în robie într-una dintre incursiunile arabilor. Într-o seară tânărul s-a auzit strigat de un călăreț care l-a transportat într-o clipită înapoi în biserica lui dragă, spre bucuria călugărilor de acolo. Cea de-a treia, păstrată în manuscrisul rusesc al călugărului Teofan din anul 1028 (Codicele de la Moscova 381), amintește de răpire în provincia Paflagonia. Tânărul se numea Gheorghe și era fiul patricienilor Leon și Teofana, fiind trimis să lupte într-o bătălie cu invadatorii bulgari în timpul împăratului Focas, unde a căzut prizonier și a fost eliberat în mod similar, la rugăciunile părinților lui. Într-o clipită, fiind luat de Sfântul Gheorghe de la curtea bulgărească, unde era rob, a apărut înaintea părinților lui  cu vasul pe care-l purta în mână în acel moment. Acest eveniment poate fi localizat în timpul basileului Nichifor II Focas (963-969), sau poate un pic mai devreme.  

O întâmplare asemănătoare este cunoscută și în legătură cu un alt sfânt foarte îndrăgit, anume Nicolae, fiind consemnată în icosul 5 al Acatistului marelui ierarh. Este vorba de cele petrecute cu Vasile, fiul lui Agricola din Antiohia, care a fost răpit de arabii din Creta în același fel, pe când se afla la slujbă, în biserica ocrotită de Sfântul Nicolae, rămânând în robie doi ani. La rugăciunile părinților lui către Sfântul Ierarh, fiul a apărut deodată înaintea părinților săi, purtând straie arăbești și având în mână un pahar luat din locul unde slujise, de la curtea lui Amira (adică, a emirului).

Miezul celor trei povestiri, precum și al aceleia din biografia postumă a Sfântului Nicolae, este identic în ciuda plasării evenimentului în insula Lesbos, Siria ori Paflagonia. Minunea transgresării spațiului reflectă o calitate importantă a sfinților, fie că este vorba despre Mucenicul Gheorghe ori Ierarhul Nicolae, anume aceea de a fi grabnic ajutători în rugăciuni, într-un mod cu totul special față de cei care le aduc o cinstire deosebită. Cu atât mai mult, în spațiul mediteranean de răsărit, într-o vreme a invaziilor barbare, când adesea stăpânirile lumești sunt copleșite de dușmanii necredincioși, creștinilor le sar în ajutor prietenii lor din ceruri, ajutându-i într-un mod mult mai efectiv decât autoritățile lumești. Devotamentul deosebit, fie al „victimei”, fie al celor care se roagă pentru aceasta, nu rămâne fără ecou, fiindcă sfinții sunt vii și după moartea lor pământească. Ei intervin în viețile credincioșilor cu o putere, să zicem, proporțională rugăciunilor înălțate lor. Astăzi nu că sfinții au încetat a face minuni, însă ei sunt chemați mai rar în rugăciunile creștinilor. Însă în vreme de boală, calamitate și orice fel de încercare, când rugăciunea se întețește, ei sar în ajutor, cu voia Bunului Dumnezeu.