Sfințenia este împlinirea personală ce se trăiește comunitar. Nu există sfințenie particulară sau individualistă, ci toată sfințenia Bisericii este atingerea asemănării umane trăită deodată ipostatic și comunitar. Orice accent unilateral pe unul din binomul persoană-comuniune, duce înțelegerea sfințeniei în extremele ei nedorite: fie într-o devoțiune egoistă, fie într-o colectivitate religioasă patologică. Duhul sfințeniei tocmai aceasta ne descoperă la Cincizecime, că este Duhul Noi-ului, al comuniunii care se împărtășește personal și se trăiește comunitar (Faptele Apostolilor 2, 3; 42).

Tocmai de aceea, în cultul Bisericii, prima duminică după pogorârea Sfântului Duh este duminica tuturor sfinților, pentru că dacă există o pomenire personală a fiecărui sfânt, în fiecare zi a calendarului nostru, care pune în valoare o strălucire aparte a Duhului în om, avem deopotrivă și pomeniri comunitare ale sfinților și chiar un sobor al Praznicului tuturor Sfinților, pentru a celebra înmiitele străluciri ale Duhului și întrepătrunderea lor în hora Iubirii în care viețuiesc continuu.

Sfințenia vieții nu-i un privilegiu, nici o predestinare divină. Este firescul regăsirii de sine în relație cu Dumnezeu: „Fiți sfinți, că Eu, Domnul, sunt Sfânt” (Levitic 11, 44-45; 19, 2; 20, 7, 26). Fără deosebire, toți oamenii sunt chemați la sfințenie. Nimeni nu este chemat de Dumnezeu în viață din alt scop decât cel al sfințeniei. Pe toți cei născuți în această lume, Dumnezeu ne vrea sfinți, iar sfințenia este starea de compatibilitate perfectă dintre ceea ce am fost creați să fim și ceea ce vrem să fim: făpturi în relație veșnică de iubire cu Creatorul nostru.

Prima duminică după Pogorârea Duhului sfânt este închinată tuturor sfinților, pentru că sfinții sunt mărturiile palpabile ale prezenței Duhului în lume. Sfinții sunt reverberațiile harului și împletirea măiastră dintre căutările Duhului în lume și căutările omului în cer. Dacă chipul Tatălui în lume se vede în Fiul întrupat și dacă Chipul Fiului Îl vedem în Omul Iisus Hristos, atunci chipul Duhului Sfânt, cel ce se tăinuiește pe Sine desăvârșit, Îl vedem în chipul sfinților. Sfinții sunt chipul Duhului Sfânt în lume, spunea teologul Vladimir Lossky.

Originea acestei prăznuiri merge până în sec. al IV-lea, când aflăm dintr-un martirologiu că la Nisibe, în Vinerea Luminată, erau comemorați toți sfinții martiri din întreaga lume[1]. Este posibil ca acest martirologiu să redea o practică mult mai veche, pentru că, în 359, Sfântul Efrem scria despre prăznuirea tuturor martirilor pe 13 mai, care cădea în acel an de Înălțarea Domnului[2]. Cam în aceeași perioadă, creștinii din Antiohia sau din Constantinopol prăznuiau pe toți mucenicii în prima duminică după Rusalii, conform unei predici a Sfântului Ioan Gură de Aur[3].

Urmând Sinaxarului Sfântului Nichifor Calist, așezarea prăznuirii Tuturor Sfinților în prima duminică după Pogorârea Duhului Sfânt s-a făcut după trei rațiuni. În primul rând, pentru a sublinia legătura dintre lucrarea lui Hristos și cea a Duhului Sfânt. În al doilea rând, din dorința de a cinsti pe toți sfinții care scapă capacității umane de cunoaștere, din toate timpurile și locurile. În al treilea rând, pentru ca prăznuirile Sfinților, care se fac în fiecare zi în parte, trebuiau adunate într-o singură zi spre a se arăta că ei au luptat pentru un singur Hristos și că toți s-au găsit pe aceeași cale a virtuții.[4]

Această duminică est zi de acoladă, zi de încheiere, dar și de deschidere. Acum se încheie marele itinerar, marea călătorie duhovnicească începută cu multe săptămâni în urmă, atunci când a început Postul cel Mare. Începând de la izgonirea lui Adam din Rai am călătorit șapte săptămâni cu Postul cel Mare, în călătoria vechiului Legământ, al căderii și al restaurării ei prin crucea și Învierea Domnului. Am călătorit apoi alte cincizeci de zile cu Hristos cel sculat din mormânt la școala Învierii Lui, iar acum, la final suntem scăldați sufletește în Taină peste Taină, Pogorârea Duhului Sfânt fiind nu doar desăvârșirea Tainelor, ci și cunoașterea lui Dumnezeu așa cum este El: Unul și Trei, Iubire desăvârșită de Viață Făcătoare. 

În această duminică tragem concluziile pentru noi înșine, înțelegând că Dumnezeu vrea ca viața noastră să fie împletită cu Viața Lui, iar sfinții, din toate timpurile și din toate locurile, sunt dovada acestei împletiri, sunt stelele care strălucesc în noaptea întunecată a istoriei căzute, dar și luceferii istoriei restaurate. Dumnezeu Se descoperă nouă ca Tată, ca Fiu și ca Duh Sfânt, nu ca să ne satisfacă nouă o curiozitate intelectuală, ci ca să ne reîntoarcă la gândul cel dintâi al lui Dumnezeu cu omul: să fie icoană vie a lui Dumnezeu în lume și să facă și ei pe pământ o familie de iubire, o unitate în diversitate după modelul Preasfintei Treimi. Practic, ca să se întâmple aceasta, trebuie ca și noi oamenii să devenim ai Tatălui, ai Fiului și ai Duhului.

Așadar, în venirea Duhului Sfânt în lume este ascuns un Program, o mare Taină: ca să fim ca Dumnezeu, precum am fost creați, trebuie să fim tot mai duhovnicești, tot mai plini de Duhul Sfânt, Cel care ne dă starea, constituirea și ne face intrarea la Tatăl și la Fiul. Duhul Sfânt ne face în același timp fii duhovnicești ai Fiului ca să putem sta înaintea Tatălui. Doar în Duhul Sfânt noi putem deveni tot mai fii ai Fiului, tot mai înfiați, singura poziție din care îl vom putea avea pe Dumnezeu ca Tată și vom putea zice în plinătate: Avva Părinte (Romani 8, 15); vom fi părtași la paternitatea lui Dumnezeu, la Puterea lui cea dătătoare de viață, împlinind destinul nostru de chip al lui Dumnezeu.

Deci, când vom fi duhovnicești, când vom fi înfiați în Dumnezeu și când ne vom împlini datoria de a fi părinți și trupești și duhovnicești, atunci vom fi împreună cu Dumnezeu, atunci vom fi o familie împreună cu marea Familie a lui Dumnezeu și atunci Biserica va fi Taină a familiarității dintre Dumnezeu și oameni. Pentru acest gând al Lui, Dumnezeu a plătit cu viața Lui, prin Iisus Hristos, ca prin aceasta Dumnezeu să se bucure de viața noastră și noi să ne bucurăm de viața Lui: Taina Familiei dintre Dumnezeu și oameni, finalul și scopul fără de sfârșit al creației.

În duminica tuturor sfinților nu facem atât exerciții arhivistice sau de memorie colectivă, deși este și aceasta cu prisosință, ci rememorăm la prezent realitatea că sfințenia este un program pentru toată umanitatea și pentru toată creația. Ne aducem astăzi aminte că Biserica trebuie să fie născătoare de sfinți, trebuie să fie laborator al sfințeniei, acesta fiind planul și gândul ultim al lui Dumnezeu cu noi.

Evanghelia din duminica aceasta ne aduce aminte că realizarea sfințeniei în lume nu se face fără dificultăți, ci trebuie plătit un preț. Un preț tulburător și aproape înfricoșător: doar cine pierde viața o câștigă! Dumnezeu, după cădere, a reîncercat realizarea proiectului Vieții cu Noe, cu Avraam, cu Moise, cu David și în final cu Iisus Hristos, Sigurul în care și-a putut împlini gândul, dar nu oricum, ci cu preț scump, cu prețul Vieții. De la Iisus Hristos, cheia sfințeniei stă ascunsă în sânge, în jertfă: Dai sânge, primești Duh! Așa se împlinește dezideratul cincizecimii evreiești, ca toți să fie popor de sfinți și de preoți, prin dezideratul cincizecimii evanghelice, popor de dăruire totală și de jertfelnicie. Dacă cincizecimea de la muntele Sinai nu s-a împlinit, poporul, în loc de Legământ de fidelitate cu Dumnezeu, a căzut în apostazie și nu a dispărut de pe fața pământului numai datorită lui Moise care s-a pus chezaș cu viața lui pentru popor, dar a pierdut preoția. La cincizecimea evangheliei chezaș este Sângele lui Iisus, iar Duhul Sfânt este cel care reface poporul de preoți, chemați să facă Legământ de fidelitate în iubire cu Dumnezeu, cu semenii și cu creația.

Trebuie să recunoaștem că după două mii de ani de vestire a Evangheliei nu am reușit să realizăm dezideratul acesta, de a fi popor de preoți, popor de sfinți, sau măcar să avem fie și numai comunități parohiale de sfinți, dar avem cohorta de sfinți, care puși astăzi laolaltă, dau imaginea exactă a ceea ce Dumnezeu dorește împlinit cu toată umanitatea. Aceasta arată deodată o realitate paradoxală, pe de o parte că nu știm încă a răspunde la darul Duhului de a fi duhovnicești, nici la darul Fiului de a fi înfiați și nici măcar la darul paternității de a fi părinți autentici. Pe de altă parte, avem între noi oameni care primesc și împlinesc aceste daruri, ei fiind excepțiile firești care împlinesc scăderile noastre, curajoșii care educă încercările noastre și judecătorii direcți ai fiecărei generații. Din acest paradox vine cuvântul tulburător al textului evangheliei de astăzi. Școala sfințeniei cere sacrificii, crucea fiind semnul clar al intersecției dintre iubirea lui Dumnezeu și refuzul oamenilor.

Soborul tuturor sfinților s-a născut din aceeași cruce a lui Hristos experimentată în viața lor. Aceasta arată că istoria în ansamblul ei respinge în continuare iubirea lui Dumnezeu, iar cei care o primesc au parte în continuare de răstignire din partea lumii. Toată sfințenia, în istoria căzută, izvorăște doar din iubirea crucii plină de puterea Duhului. Numai din acest martiriu se naște din nou lumea voită de Dumnezeu, Împărăția de preoți și de sfinți, prinși în Hora Iubirii care niciodată nu se va sfârși.