„În închisoare, femeile şi bărbaţii erau ţinuţi separat. Eu eram într-o cameră cu alte femei arestate, iar soţul meu era într-o celulă vecină. Din când în când reuşeam să comunicăm bătând în perete, pe ascuns, ferindu-ne de santinele şi de informatorii din celule.

Fiindcă în camera bărbaţilor erau patru soţi şi la noi patru soţii, vorbeam pe rând. Trebuia să ne ferim şi de santinele, dar şi de spioanele care erau între noi, desigur rusoaice. Aşa a fost o lună de zile, iar într-o noapte pe la ora patru, a bătut soţul meu în perete şi mi-a spus:

«Pe noi ne scot de aici, nu ştim unde ne vor duce, să ştii că nu ne vom mai vedea niciodată. Te rog foarte mult, dacă Dumnezeu îţi ajută să te eliberezi, transmite-i copilului nostru dragostea mea, să-i spui că eu, murind nevinovat în chinuri grele, îl rog să fie om de omenie şi cinstit întotdeauna». Eu am început să plâng şi nu puteam spune nimic. Cu aceasta s-a terminat căsnicia noastră foarte fericită care dura de 15 ani.”

(Fragment din volumul „Suferințele mamei Blondina (1906-1971), o martiră a Siberiei”, Ediția a III-a, Editura Mănăstirii Sihăstria, 2010)