După arestare, am fost despărţiţi şi închişi în celule diferite. Timp de multe zile nu am ştiut nimic despre soţul meu. Într-un târziu, am reuşit să comunicăm prin peretele celulei, iar atunci mi-a povestit prin ce trecuse în timpul anchetelor. Era învinuit de spionaj şi legătură directă cu Hitler; trebuia să recunoască acest lucru. Nici una nici alta nu era adevărată. Nu voia să semneze această acuzaţie.

Cercetările se făceau în modul cel mai brutal, îl tăvăleau pe jos, lovindu-l cu cizmele în stomac şi piept. L-au bătut aşa de tare, că i-au dezlipit rinichii. Avea stomacul şi plămânii distruşi. Abia vorbea şi mi-a spus: «Nu ştiu nici eu cum am rezistat 16 zile, dar în a 17-a zi instructorul mi-a arătat dosarul cu numele meu şi mi-a spus: „Noi ne-am obosit cu încăpăţânarea ta. Dacă nu semnezi acum actul de învinuire, până diseară şi soţia ta va fi aici”.

M-am îngrozit şi am întrebat: „Dacă semnez, nu vă atingeţi de soţia mea?” Au spus foarte hotărât: „Sigur că nu”, iar eu am semnat luând asupra mea învinuirea de spionaj, pentru care se dă pedeapsa cu moartea. Când mi-a spus acestea, am început să plâng, iar el mi-a zis: „Nu plânge, căci aşa a vrut Dumnezeu”. 

(Fragment din volumul „Suferințele mamei Blondina (1906-1971), o martiră a Siberiei”, Ediția a III-a, Editura Mănăstirii Sihăstria, 2010)