Evanghelia acesta zace aproape uitată în anonimatul unei zile de marți. Poate că, dacă am citi mai atent Evanghelia de la Ioan, am înțelege mai distinct modul în care Hristos își împlinește misiunea Sa. Bunăoară, aici, în textul acesta scăpat exegezei obișnuite. Domnul Iisus mergea prin Galileea, căci nu voia să meargă prin Iudeea unde iudeii căutau să-L omoare. Deși e sărbătoarea corturilor – sărbătoare extrem de importantă – refuză să urce vădit la Ierusalim. În ciuda îndemnului fraților – celor de neam cu El, spune o traducere mai veche – care-L îndemnau să facă văzut ucenicilor Săi toate câte le face. Se vede că nu știu cu Cine vorbesc și că-L angajaseră în mintea lor deja pe post de învățător și atât. Nu văd dumnezeirea Sa, mai treacă meargă, dar să-L incite să meargă prin teritoriul dușmanilor săi îmi apare ca o „lucrătură” mai degrabă a întunericului. Hristos nu ține să fie în lumina rampei cu nici un chip. E smerit în toate și asta se vede și din textul acesta. Oftatul lui e simplu: Vremea Mea nu a venit! Și nu e vremea de vreo vreme de comoditate, vă asigur.

Domnul Hristos simte ura lumii în care locuiește. Să fii venit ca Iubire întrupată și să simți ura colcăind în toate striațiile unui trup social putred, mi se pare iad. E ceva din ce trăim astăzi ca societate. Încercarea de asmuțire a reușit. Ne urâm pe rând și toți odată cu o ură care devine viscerală. Argumentele liniștii lipsesc câtă vreme prostia strigă pe toate canalele că nu mai e nevoie de înțelepciune. Până și tihna obișnuitului s-a lăsat coruptă de izbiturile furtunii de ură în care ne-a intrat în tangaj Țara. Este momentul să reînvățăm din Scriptură regula de aur a „pasului înapoi”. Domnul de a cărui misiune se îndoiesc și frații Săi, ne spune Ioan Evanghelistul, îi lasă pe aceia să urce la Ierusalim și apoi se strecoară și El. Nu ca un fur, ci ca Unul lipsit de fanatism, ca unul care Se protejează pentru că mai are încă multe de îndeplinit. După comentariile Părinților Bisericii suntem cu acest moment în primele luni ale misiunii Sale. Închipuiți-vă că mânat de orgoliul șoaptei din jur ar fi acceptat să se supună înfruntării cu iudeii care căutau să-L omoare. Cui ar fi folosit? Cât ne-ar fi lipsit din propovăduirea Sa? Câte din cele vitale Bisericii- Liturghia și împlinirea mesianității Sale pe Cruce – nu s-ar fi împlinit conform voii Tatălui? Poate învățăm cumva că nu zdrăngănitul festivist face din Hristos Dumnezeu ci asumarea cu liniște adâncă a misiunii Sale, a liniștirii depline în Cruce a fricii de moarte. Aș îndrăzni să spun că Domnul știa că de un Paște era nevoie ca El să fie Paștele nostru. Așa cum din cortul Trupului Său va face templul-biserică în care corturile noastre își recapătă strălucirea Învierii. 

Mulțimea Îl aștepta. Unii să-l înțeleagă, alții să-L urască. Unii să-L accepte, alții să-L conteste. Le era frică de iudei să comenteze public pentru că orice comentariu ar fi rostit dovedea interes pentru El, cel căutat să fie ucis. Asta îi făcea și pe ei fragili și vulnerabili. Și oamenii nu voiau să riște nimic pentru El. De aceea, Iisus merge acolo dar nu pe față ci în ascuns. Frică? Nicidecum. Îmi pare mai degrabă curajul de a-Și duce până la capăt misiunea.  De a refuza moartea propusă pentru a primi moartea proorocită. Și asta Îl deosebește pe Hristos de toți fanaticii care se dau Dumnezeu. Nu se aruncă în brațele urii ca să se transforme într-un martir opțional. El este Viața și știe aceasta. 

Tainică așezare a acestui text la îndemâna noastră pe drumul spre Rusalii. Ne vădește că mereu Hristos e pricină de sminteală pentru unii și de îndoială poate tot pentru aceiași. Mereu e în opoziție cu mediocrii și nu se lasă năimit în capcane secundare împlinirii misiunii Sale. De aceea Părinții Bisericii ne omenesc mereu despre „moartea de voie a Domnului”. Nu evită Crucea, dar nădăjduiește în adâncul iubirii Sale că tot se mai păstrează ceva de om în oamenii-fiare ce-l atârnă pe Lemn. În urmă cu ceva ani, un tânăr mi-a spus că el vede moartea lui Hristos pe Cruce drept un suicid. M-am zbârlit prima dată, dar mi-am adus aminte că nu era primul care gândea așa. M-am uitat la tinerii din clasă și una dintre fete a ridicat mâna. O poftesc să ne vorbească. Știa că bunul ei coleg are un câine de rasă acasă. Și omul a confirmat. Fata l-a întrebat: și dacă ia foc casa, îl lași pe bunul tău prieten să piară? Tipul s-a ofuscat de-a dreptul și a zis: nu, nicidecum. Și dacă, intervenind în foc, te rănești sau, Doamne ferește, mori, ți se pare că ești sinucigaș? A urmat tăcerea. Apoi, fata a zis: Și ții minte, nu-i așa, că dulăul tău te-a și mușcat și te-a ținut multe nopți treaz, ți-a mâncat caietele și ți-a umplut de păr mâncarea pentru școală. Tânărul a confirmat. Vezi, zice fata, din afară el poate fi definit rău și orice jertfă pentru el lipsită de rațiune. Dar pentru că tu îl iubești, merită orice efort să-l ții lângă tine. Tânărul a tăcut dar, cinstit, nici eu nu am mai avut ceva de zis. 

Sensul morții Mântuitorului nu trebuie căutat în logica noastră omenească. E dat de Crucea prin care ne deschide Învierea și ne așează la îndemână Biserica pentru a primi cele ale mântuirii. Pentru aceea nu urcă, pe față, în anul acela la Sărbătoarea Corturilor. Nu moartea Lui era importantă, ci Învierea. Nu sărbătoarea aceea ci Cortul cel nou al Sărbătorii Învierii care este Biserica. Unde este Acela, se întrebau cei din vremea aceea. Aici, în Biserica Salvei Sale, e răspunsul nostru și pentru ei și pentru cei din vremurile noastre care nu-L văd și nu-L aud pentru că nu îl caută întru ale Sale ci întru ale lor.