Sâmbăta finalului de săptămână a cincea după Paști. Fie că vrem, fie că nu vrem, Evangheliile ne readuc aminte de climatul în care Hristos Domnul, Dumnezeu-Omul, Fiul lui Dumnezeu Întrupat, a trăit printre iudei. Și uneori trăiește hăituit și sub presiunea propriei noastre mediocrități și astăzi. Ne dăm a fi creștini dar uneori luăm piatra la el, să-L pedepsim. Nu vorbește cum am vrea, e distant la agitațiile noastre în care nu vede pocăință și niciodată nu e „servantul” ideilor noastre de ură și idolatrizare a politicului. Mereu scandal celor care caută scandal. Cert e că Hristos nu-i ca fariseii din timpul Său, dar nici ca fariseii vremii de acum. Nu se leapădă de dumnezeire și de luciditatea voii Tatălui ca să fie pe plac celor care cred că vocea lor e mai importantă decât a Tatălui. Nu-i făcut să ne convină dacă nu ne convinge la pocăință, la părere de rău pentru păcate și la realismul Împărăției lui Dumnezeu. 

Mântuitorul „amendează” moral lipsa de comuniune dintre farisei, ca lideri spirituali, și popor. Nu doar că se depărtaseră de poporul credincios, ci și oropsea pe cei care nu făceau „conform” faptele Legii. Care deveniseră absurde și nu, nu țineau de viață, ci asumaseră un soi de formalism dublat de ipocrizie care părea că îi ajută să supraviețuiască ratării proiectului de schimbare din interior doar cu mijloacele unei țineri exterioare. Acum, să ne înțelegem, erau de admirat pentru sinceritatea asumării Legii – inclusiv în „transcrierea” ei ca tradiție de interpretare rabinică – dar Mântuitorul nu acest aspect îl amendează, ci teribila lor dublă măsură asupra lucrurilor în care credeau. Episodul povestit în Sâmbăta aceasta este relevant. Iau pietre la El, fiind convinși că Îl pedepsesc nu pentru „multele lucruri bune arătate” ci pentru hulă și pentru că om fiind Hristos „se face pe Sine Dumnezeu”. Hristos le răspunde cu Legea – „Eu am zis: dumnezei sunteți” – arătându-le că dacă Dumnezeu i-a numit dumnezei pe aceia către care a fost cuvântul lui Dumnezeu și Scriptura nu poate fi desființată – iar despre Cel pe Care Tatăl L-a sfințit și L-a trimis în lume voi ziceți: Tu hulești căci am spus Fiul lui Dumnezeu sunt?”  –  dar adaugă și judecata asupra dualității gândirii lor: „Dacă nu fac lucrările Tatălui Meu, să nu credeți în Mine. Iar dacă le fac, chiar dacă nu credeți în Mine, credeți în aceste lucrări, ca să știți și să cunoașteți că tatăl este în Mine și Eu în Tatăl”.  Aproape că le aduce aminte iarăși că sunt orbi. Că nu văd lucrările Lui și orbirea asta îi lipsește de vederea Împărăției Cerești. 

Seamănă această nevedere cu aceea care a lovit, la vremea comunismului, pe unul dintre temuții temniceri ai Țării care-și exercita fariseismul legalist comunist la Aiud. Avea informații că într-o celulă – viața mi-a îngăduit să cunosc doi din cei șapte ce se aflau în ea, la distanță de timp suficientă și în două geografii terestre diferite – se afla la îndemână Sfânta Scriptură, Noul Testament. Pentru a-l manevra mai ușor, fusese rupt pe cărți și circula tăcut printre oameni. Un loc din podea era „depozitul”, iar o iuțeală de mână antrenată îl făcea să dispară rapid. Nu și în ziua aceea. Când colonelul a intrat pe tăcute, însoțit numai de un soldat din Drăgășani cu arma pe umăr. Culmea, că abia se strânseseră fasciculele și fuseseră în grabă aruncate sub perna unuia dintre deținuți – pe care îl pomenesc cu mare drag până astăzi. Și speriat dar și asumat, omul știa că, dacă vede directorul Cartea, avea să fie trimis la Neagra vreme îndelungată, ori poate chiar omorât. Dar știa și ce poate Hristos cel descoperit de Noul Testament. După ce a răvășit toate cotloanele și a ridicat podeaua fără să afle nimic în ascunzătoare, directorul, pocit de furie la chip, a scos de sub pernă Noul Testament – franjurat precum era – și cu el în mână promitea moartea celui care deține Cartea dacă o găsește. Era cu ea în mână, dar nu vedea. Nu o vedea. Precum fariseii cu ochii pe Iisus ca să cârtească nu ca să înțeleagă. Ca să vadă. 

Când soldatul a reintrat în gardă, l-au întrebat oamenii: De ce nu i-ai spus de Biblie? Omul răspunse plin de cumințenie: „dacă el nu-l văzu, de ce să i-l fi arătat eu”? Cumințenia care salvează cumințenie. L-am cunoscut și pe el. Nu făcea niciun act de curaj din asta. Și nici din multele atitudini prin care a mai mângâiat sufletele celor nemângâiați de la Aiud. Omenia lui a ajuns în cer înaintea morții sale, căci Domnul l-a binecuvântat cu patru nepoți cărora le-a dat numele Matei, Marcu, Luca și Ioan. Regreta că nu are doisprezece nepoți „că altfel, nume aș avea să le dau...”. La vremea fariseismelor ucigașe, se ridică câte un glas curat care aduce aminte că Hristos este în mijlocul nostru. Să nu-I uităm glasul plin de iubire. Și să-L urmăm!