August în baie solară. Cald, senin, cerul larg cât să încapă tot sufletul ce viază sub tăriile sale.

Pe drumul de pământ, pietruit pe ici pe colo cu pietre mari de râu, trei puști subțirei țopăie vioi fluturând cu mâinile în zare. După cum sar, zici că acuș-acuș culeg câte un petec de cer și îl vâră în tolbă. Pun pe vântul poștaș zâmbetele și inimile lor, iar în adirea lui, glăscioarele lor sună a cristal: te iubeesc! Te iubeeeesc! 

Șed în poartă și abia respir de drag și din dorința de a nu destrăma clipa. Da, clipa... Adâncă taină e clipa... De ceva vreme îmi adulmec altfel viața – de undeva din perspectiva trecerii în veșnicie. Pentru că iată, pe an ce trece, realizez cum anotimpuri întregi de viață, viață autentică, trăită intens, s-au dus. Pur și simplu au trecut și nu mai sunt. De fel nu stau tocmai bine la categoria memorie cognitivă. Permanentele solicitări continue și diversitatea activităților zilnice îmi estompează această lucrare a minții. Însă, dacă ceva anume îmi declanșează memoria afectivă, fluxul interior al vieții mele, atunci nu doar că îmi amintesc cu perfecțiune, dar chiar retrăiesc cu atâta intensitate cele ce au fost cândva, încât trupul de acum, pe care anii l-au îmbătrânit, nu poate uneori face față. Este o iconomie pe care cred că Domnul o îngăduie din anume motive. Fie Numele Său binecuvântat de acum și până-n veac!

Azi, bunăoară băieții mari ascultau o melodie pe care o auzeam adesea în adolescență. Și, deși nu am dus-o prea bine în vremea aceea, deci nu aș putea vreodată spune că am o nostalgie firească după trecut, m-am surprins tânguindu-mă cu duhul la retrăirea interioară a acelor clipe. De ce? Socot că era clocotul omului lăuntric de a via veșnic și care suspina din adânc la întâlnirea cu cele ce trecuseră deja, ireversibil. 

Atâtea momente trec precum o pleavă fugară în șuieratul unui viscol răvășitor. Ne grăbim, gonim zilnic după atâtea și atâtea „chestii care trebuie”. Toți suntem supuși acestei vârtelnițe de a merge tot înainte, tot mai grăbit. Parcă cineva nevăzut ne gonește, furând calupuri din timp, din chiar timpul nostru de înveșnicire prin Har. Fugim după viitor, nebăgând de seamă cum facem din prezent un trecut deșert. Sau consumăm prezentul așa, ca niște consumiști compulsivi și fără cunoștința cea adevărată. Dar ca să nu devin teoretică, mă întorc la drumul meu de pământ, când copiii îmi umplu văzduhul inimii cu un prezent în care picură nesfârșirea. 

Aceste flashback-uri intense despre viața mea în care se chitesc înghesuiți tot mai mulți ani, cu tot mai multe vârste ale inimii și emoțiilor, m-au ajutat să prețuiesc clipa. Frântura de timp în care încă sunt aici, acum. Să prețuiesc răgazul, cât de mic, în care se poate strecura eshatologia (viața veșnică).

De aceea, acum, când copiii încă zburdă precum niște raze jucăușe înaintea ochilor mei, când frunzele copacilor îmbogățiți cu vară freamătă în arcușul viorii, respir ușor, cu pace, cât să pot împărtăși clipa cu Domnul, să Îi fac loc, tot mai mult loc prin crăpăturile timpului, cu recunoștință. 

Da, da, îmi amintesc de câte ori am înțeles că mulțumirea este unul dintre meșteșugurile care opresc trecerea. 

Contemplu, mulțumesc sincer, ascult liniștea ascunsă în facerea mâinilor Tale și înțeleg în chip simțit cum clipa asta nu a trecut în zadar. Cum prin Har, va rămâne în Cartea Vieții pe care Tu o scrii... Te rog să mă ierți pentru fiecare dintre clipele pe care le-am petrecut fără Tine, orbecăind singură în labirintul meu. Îmi doresc să vină o vreme în care să pot relua, prin aducerea Ta aminte, fiecare vârstă, fiecare ceas. Încât întru toate să spun: vino și aici, Doamne al meu! Vino și Te așază întru noi! Umple momentul ăsta cu prezența Ta, scaldă-l în apele iertării Tale!... Tămăduiește-l de neființa pe care am lăsat-o să intre, pentru că nu Te-am făcut părtaș...

...apoi copiii se fac mici, tot mai mici în orizontul tot mai mare al câmpului verde, sub cerul senin. Uite-i, Domnul meu, caută către ei... Vezi, sunt ca niște punctulețe săltătoare acum. Numai Tu știi de ei. Tu ești cu mine aici, cu ei acolo, tresăltând în pieptuțul lor bătând în emoții și culori! Acoperă-i, învață-i în Duhul Sfânt să își trăiască viața! Așa precum Tu ai zămislit-o. Acuș ne pomenim înaintea Feței Tale, în divanul alegerii de Judecată. Și iată, prețuiesc acest minut ca pe cel din urmă.

Crângul icnește de câte o pasăre cântătoare, iar răgazul meu de tihnă se rotunjește în tăceri de taină.

Doar o dâră de slovă mai adie în șoaptă...

prețuiește clipa... 

trăiește-o 

în cugetul trecerii, 

al trecerii 

fără de întoarcere.

Cântărește-o 

cu prețul veciniciei...

și în ascunsul ei

te fă una 

cu Cel Ce Este.