Ce dar minunat primesc anul acesta: să aflu că am o sfântă ocrotitoare și să ajung chiar la ea! Să mă închin la moaștele ei, o minune pentru sufletul meu.

Deseori povesteam prin cercurile de prieteni că mi se pare cumva nedrept că port numele de Florentina. Mă întrebam mereu: „Cine îmi este mie ocrotitor? Cui îi cer ajutorul?”. E clar că ne putem ruga multor sfinți, dar parcă mi se părea că cel al cărui nume îl porți are o datorie deja, o legătură strânsă, chiar și atunci când tu nu-i ceri nimic.

Anul acesta, iată, primesc răspunsul! Mă sună Părintele Teofan din Spania, părintele la care urmează să plec alături de colegul meu, Ștefan, într-o misiune specială Doxologia. Îmi spune ce fel de materiale video ar vrea și, printre altele, scapă o vorbă despre moaștele Sfintei Florentina… Încremenesc. Îl întreb a doua oară, ca să mă asigur că aud bine. Da! Din acea secundă simt minunea, simt chemarea Sfintei și o dorință mare de a o cunoaște! E din primele veacuri creștine, de dinainte de Marea Schismă. E într-o biserică catolică, dar e și a ortodocșilor în egală măsură. A mea! Sfânta mea dragă!

Ajungem. Mă aflu față în față cu o experiență de muncă fantastică – o muncă pe care o iubesc atât de mult încât, dacă mă întreabă cineva și la 3 dimineața ce aș vrea să fac „când cresc mare”, îi spun că exact ceea ce fac acum.  

Prima zi în Spania. A doua zi. A treia zi. Timpul trece. E deja a patra zi. Și azi e vremea întâlnirii. Mergem în colțul de lume în care se odihnește ea, Sfânta Florentina! În Berzocana, un sat mic din provincia Cáceres, în comunitatea Extremadura din Spania. Cum intrăm în sat, dăm peste un monument ridicat în cinstea găsirii moaștelor ei și ale unuia dintre cei trei frați. Moaște descoperite pe 26 octombrie 1223 de un păstor. 

E prânz și e ora siestei. Satul e pustiu, iar biserica „San Juan Bautista”... închisă.

Mă întristez. „Am venit până aici, la tine...” Dar minunea nu se lasă așteptată. Peste doar câteva momente, niște fetițe și câteva doamne apar la intrare cu brațele pline de flori. Copiii catolici de 7 ani se pregătesc pentru prima împărtășanie. Mâine va fi momentul lor, așa că biserica urmează să fie împodobită. Și se deschide! Am sufletul cât un purice și așteptări uriașe.

Intrăm în biserică. Mă uit în jur. Nimic. Doar o statuie cu Sfânta Florentina și atât. Caut cu privirea mai atent și zăresc un balcon. Acolo sunt moaștele ei. Dar cine să ne deschidă? Cine să ne permită accesul? Chiar și așa, sunt mulțumită și recunoscătoare doar pentru că am ajuns unde este ea.

Mă așez pe bancă, alături de părintele Teofan și de colegul meu. Începem să cântăm în surdină „Hristos a înviat” și „Îngerul a strigat”. Îndată apare domnul Antonio, epitropul bisericii. Ne salută, îi spunem de unde suntem și că am venit la Sfânta Florentina. Începe să ne povestească viața ei. Îl înțeleg în proporție de 95%, iar unde spaniola îmi scapă, îl întreb pe părintele. Zâmbesc. Au prins bine acele telenovele pe care le urmăream în familie! 

Domnul Antonio află că mă numesc Florentina. Ia cheile de la balcon și ne duce sus. Spune că, în general, nu face asta pentru nimeni. Nici nu ar avea prea des pentru cine, căci fiecare tradiție își exprimă în mod diferit cinstirea sfinților.

Urc scările cu picioarele tremurând. Nu știu cât și ce merit, dar știu sigur că întâlnirea asta nu este despre meritele mele. E altceva. Nici acum nu pot explica, doar dau slavă lui Dumnezeu!

Sus ne așteaptă un sarcofag vechi: pe partea dreaptă e pictată Sfânta Florentina, iar pe stânga, fratele ei. În interiorul fiecărei părți, în câte o mică raclă, se află o parte din craniul lor, iar la mijloc este o casetă comună cu sfintele lor moaște.

Cântăm troparul Sfintei. Imediat după, domnul Antonio ne deschide și sarcofagul, să vedem în interior. Părintele zâmbește spre mine și îmi șoptește: „Sfânta ne primește! Ea ne-a deschis”. Ne închinăm. Rămânem apoi două minute în tăcere, fiecare cu gândul și rugăciunea lui.

Nu știm când ne cheamă sfinții. De cele mai multe ori, nu știm de ce. Nu știm dacă suntem pregătiți sau vrednici. Nu știm multe, iar mintea va rămâne mereu cu incertitudinile ei. Dar dacă inima simte... e de ajuns! Eu pe Sfânta mea am simțit-o cu inima.

Astăzi este 20 iunie, ziua ei de prăznuire. Scriu aceste rânduri pentru mine, ca să le păstrez vii. Scriu și pentru tine, cel care abia acum afli de existența ei. Nu i-am cerut nimic. Doar mă bucur, din tot sufletul, că există. Sper că și TU!