† Vincențiu

Prin harul lui Dumnezeu

Episcopul Sloboziei și Călărașilor

Iubitului meu cler și popor,

Har și pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru,

Iar din parte-mi, arhierești binecuvântări!

Iubiți frați și surori în Domnul,

Hristos a înviat!

În societatea iudaică din vremea Mântuitorului, femeile aveau un statut inferior și nu se bucurau de aceleași drepturi cu bărbații și, mai ales, nu li se permitea să vorbească în public. Potrivit istoricului evreu al vremii, Josephus Flavius, pretenția superiorității bărbatului asupra femeii se întemeia pe deosebirea dintre bărbat și femeie încă din momentul creării lor de către Dumnezeu (Facere 1, 27). Mai mult decât atât, în rânduiala rugăciunilor de dimineață ale iudaismului tradiționalist, între cele trei binecuvântări pe care fiecare bărbat evreu le rostea când se ruga, Îl binecuvânta pe Dumnezeu și-I mulțumea pentru identitatea și rolul său religios, astfel: „Binecuvântat ești Tu, Doamne... care nu m-ai făcut goim (păgân); Binecuvântat ești Tu, Doamne... care nu m-ai făcut rob; Binecuvântat ești Tu, Doamne... care m-ai făcut bărbat și nu femeie”.

În acest context sunt surprinzătoare și edificatoare atitudinea și gândirea unui alt mare evreu care, însă, L-a cunoscut pe Mântuitorul Iisus Hristos, Saul, devenit Pavel, Apostolul Neamurilor. În Epistola către Galateni ne spune că în Iisus Hristos diferențele culturale și sociale au fost depășite și că, înaintea lui Dumnezeu, toți oamenii sunt egali, iar în relațiile la nivelul comunităților creștine, în Biserica lui Hristos, îndeplinirea îndatoririlor se împarte în mod egal, femeile se bucură de aceeași cinste și de același respect precum bărbații: „Căci câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat. Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească și parte femeiască, pentru că voi toți una sunteți în Hristos Iisus” (Galateni 3, 27-28). Prin Botez atât bărbatul, cât și femeia sunt egali și au aceeași calitate de membri ai Bisericii lui Hristos.

Spre deosebire de mentalitatea vremii, Sfintele Evanghelii ne dezvăluie faptul că Mântuitorul Iisus Hristos a fost înconjurat în timpul misiunii și activității Sale publice de ucenici bărbați și de ucenice femei. A vorbit în public cu o femeie samarineancă, cu o femeie desfrânată prinsă în adulter, pe care a privit-o cu multă compasiune, și nu a ezitat să proclame că desfrânatele vor intra înaintea fariseilor în Împărăția Cerurilor. De pe Crucea pe care a fost răstignit Iisus Domnul a desemnat-o pe Fecioara Maria ca mamă duhovnicească a Sfântului Ioan, Apostolul și Evanghelistul, vestind astfel nașterea unei noi familii duhovnicești, a fiilor lui Dumnezeu. Tot o femeie a fost cea care a descoperit mormântul deschis și gol al lui Iisus. A venit plângând să-i anunțe pe Apostoli, deși mulți dintre ei se risipiseră la vechile lor îndeletniciri după ce L-au văzut pe Mesia răstignit. Mai apoi, tot o femeie a avut privilegiul de a fi prima martoră și mărturisitoare a Învierii Domnului.

Noul Testament menționează diferite femei care L-au urmat pe Mântuitorul în timpul slujirii Sale publice: Maria din Magdala, numită Magdalena după localitatea de unde provenea; Ioana, femeia lui Huza, un administrator al regelui Irod Antipa; Suzana și multe altele, care-i slujeau pe Mântuitorul și pe ucenicii Săi din avutul lor (Luca 8, 2-3); Maria, mama lui Iacob cel Mic și a lui Iosi; Salomeea (Marcu 15, 40) și mama fiilor lui Zevedeu (Matei 20, 20; 27, 56).

În ce sens femeile L-au urmat pe Iisus și pe ucenicii Săi? 

Potrivit Evangheliei după Luca (8, 1-3), femeile îi însoțeau pe Mântuitorul Hristos și pe ucenicii Săi în misiunea Sa de propovăduire și de vestire a Împărăției lui Dumnezeu, „prin cetățile și satele” din Galileea. Pe de altă parte, femeile făceau parte din grupul de persoane care-L însoțeau pe Iisus din Galileea la Ierusalim. Sfântul Evanghelist Marcu, în capitolul 15, 40-41, spune că femeile mai sus menționate făceau parte dintr-un grup mai mare: „erau multe alte femei care se suiseră cu El la Ierusalim”, care au crezut în dumnezeirea Sa, și care, „pe când era El în Galileea, mergeau după El și Îi slujeau”, adică și-au asumat condiția de ucenice ale Mântuitorului Hristos. 

Verbul „a sluji” se referă la faptul că femeile L-au însoțit pe Mântuitorul și pe ucenicii Săi numai în rare ocazii, cum ar fi pelerinajul la Ierusalim, când era de obicei permis ca bărbații și femeile să călătorească împreună în grup. De fapt, femeile care L-au urmat pe Domnul sunt cele pe care El le-a tămăduit de atâtea boli și suferințe. Acestea, drept mulțumire, îi ajutau pe El și pe ucenicii Lui, cu bunurile lor, în timpul misiunii lor itinerante. Atitudinea Mântuitorului față de aceste femei constituie temeiul care a stat la baza aprecierii rolului și importanței slujirii femeii în Biserică, în contextul unei societăți în care nu aveau aceleași drepturi ca bărbații. Astfel, femeile au fost promovate în slujirea comunităților bisericești întemeiate de Apostoli. Contribuția femeilor creștine a fost vitală pentru viața Bisericii apostolice, ele oferind ospitalitate misionarilor, punând la dispoziția comunităților nou întemeiate casele lor pentru săvârșirea cultului liturgic.

Dreptmăritori creștini,

Evanghelia după Ioan menționează nouă femei, care, în diferite momente ale activității lui Iisus, L-au întâlnit și au fost binecuvântate de prezența Sa dumnezeiască. Acestea sunt: Maria, mama lui Iisus, mijlocitoarea la Nunta din Cana Galileei (cf. Ioan 2, 1-11 și 19, 25-27); femeia samarineancă – Fotini de la puțul lui Iacov, devenită misionară a samarinenilor (cf. Ioan 4, 4-42); femeia prinsă în adulter (Ioan 8, 1-11); Maria și Marta din Betania, surorile lui Lazăr (Ioan 11); femeia – slujnica portăreasă din timpul prinderii și reținerii Sale de către arhiereii Ana și Caiafa (Ioan 18, 16-17); Maria din Magdala sau Magdalena (Ioan 20, 1-18); sora Fecioarei Maria și Maria lui Cleopa la picioarele Crucii. Chiar dacă aceste femei au trăit experiențe diferite, toate au descoperit în dumnezeiescul Învățător o Persoană Care le-a primit alături de El și de Apostolii Săi cu multă înțelegere și cu o dragoste care a rămas în amintirea de mai târziu a Bisericii. 

Între aceste femei, chipul Mariei Magdalena este deosebit, fiind evidențiat de toți sfinții evangheliști, dar în mod special de Sfântul Ioan, pentru rolul său și pentru atitudinea sa față de Mântuitorul. Suntem impresionați de originalitatea experienței sale duhovnicești, de atașamentul ei față de Iisus Domnul, dar și de influența și de locul pe care și l-a dobândit mai târziu în istoria Bisericii, în societate, în literatură, în evlavia populară, în istoria artei și a pelerinajelor creștine.

Maria Magdalena este amintită de Sfintele Evanghelii în patru momente cheie: în preajma lui Iisus în timpul misiunii Sale istorice, în momentul răstignirii Sale, la punerea în mormânt a Trupului lui Iisus și după Învierea lui Iisus, fiind prima martoră a Învierii. 

Ea se numea Maria Magdalena deoarece era „originară din Magdala”, o localitate de pe malul Mării Galileei, care astăzi este un important loc de pelerinaj. Numele vechi al localității era Migdal Nunnaiya, adică „Turnul peștelui” sau „Magdala peștilor”. Orașul actual se află la 5 km de un alt centru important numit Tiberiada și era vestit în Antichitate pentru comerțul cu pește proaspăt și conservat, prin uscarea și sărarea lui. De pe urma acestui comerț cu pește, locuitorii din Magdala au devenit prosperi și chiar bogați, având în vedere că localitatea se afla lângă cea mai importantă cale comercială, numită Via Maris („Calea Mării”), care lega Egiptul de Siria. De asemenea, Magdala se află la câțiva kilometri sud de Capernaum și în apropiere de Nazaret și Cana Galileei, localități vizitate de Mântuitorul la începutul activității Sale și din care și-a ales primii ucenici. 

Sfântul Evanghelist Luca ne spune că între femeile care L-au urmat și slujeau Domnului s-a aflat de la început Maria din Magdala, din care Iisus a scos șapte demoni, iar pe alte femei, care L-au urmat pe Binefăcătorul lor, le-a tămăduit de „duhuri rele și neputințe”. Despre aceste femei din anturajul lui Iisus și al Apostolilor știm că erau femei independente, cu posibilități economice, iar prin asumarea urmării lui Iisus ele au avut un curaj extraordinar, deoarece și-au asumat un mare risc devenind ucenice ale Domnului, mai ales dacă ținem seama de condiția femeii în societatea de atunci. 

Maria Magdalena, așa cum reiese din context, dispunea de o avere personală, pe care o aduce ca ofrandă Învățătorului și Tămăduitorului ei. Iar cazul ei nu a fost singular, pentru că sunt multe alte exemple de femei care au procedat astfel, devenind ucenice. Evanghelistul vorbește numai despre posedarea ei demonică și vindecarea săvârșită de Iisus, iar numărul șapte al demonilor se referă la caracterul excepțional al acestei vindecări. Posedarea demonică a Mariei Magdalena nu s-a datorat faptului că ea ar fi fost o femeie desfrânată. Niciun evanghelist nu spune acest lucru despre ea.

Maria Magdalena a fost o femeie virtuoasă și, datorită vieții ei curate, cei șapte demoni au fost atrași de ea și au ajuns să pună stăpânire pe sufletul ei, însă puterea credinței ei și ajutorul Mântuitorului au izbăvit-o de povara posedării demonice. Evangheliile nu ne spun mai mult despre prima întâlnire a Mariei din Magdala cu Iisus, nimic despre situația jalnică și tristețea în care se afla ea și din care Iisus a ajutat-o să iasă. Sfântul Ioan nu ne spune mai multe nici despre statornicia ei de zi cu zi sau despre dragostea și jertfa deosebite cu care L-a slujit pe Domnul. Prin această alegere voită a lui Ioan, el vrea să o prezinte pe Maria din Magdala ca pe ucenica fidelă, smerită și statornică pe calea desăvârșirii.

Iubiți frați și surori în Domnul,

Pentru Sfântul Ioan Evanghelistul „a fi ucenic al lui Hristos” poate implica diferite moduri de participare la această condiție. Unii L-au urmat pe Iisus din motive politice sau din motive religioase nesigure. Condiția ucenicului și idealul uceniciei sunt dificile și implică multe încercări, precum și un efort continuu de a te îmbunătăți. Potrivit Evangheliei după Ioan, puțini reușesc să devină „cu adevărat” ucenici, adică „să rămână în cuvântul Său” (Ioan 8, 31). Este cazul Mariei Magdalena. Ea nu spune nimic în episodul important în care Iisus, înainte de a muri, constituie noua familie a lui Dumnezeu, chemată să continue și să prelungească lucrarea Sa în lume, după plecarea fizică și vizibilă din lumea aceasta. Totuși, numai prezența ei în acel loc și în acel moment, lângă Crucea lui Iisus, exprimă o statornicie și o credință exemplare față de Domnul, pe care absența surprinzătoare a celor doisprezece Apostoli, ucenici din primul ceas al chemării de către Iisus, o subliniază printr-un contrast evident. 

Prezența ei în grupul restrâns de la picioarele Crucii lui Iisus alături de Maria, Maica Domnului, și Ioan, ucenicul iubit (Ioan 19, 25-27), ne-o arată ca făcând parte dintre „prietenii lui Iisus” (Ioan 15, 15). Ea face parte din grupul acelor „oi” cărora Iisus le-a dat viață și care recunosc glasul Lui: „Și când le scoate afară pe toate ale Sale, merge înaintea lor, și oile merg după El, căci cunosc glasul Lui” (Ioan 10, 4). În momentul în care Iisus, în libertatea Lui dumnezeiască și supremă, lasă moștenirea Sa alor Săi și dă viață noii Sale familii („Femeie, iată fiul tău; iată mama ta!”, Ioan 19, 26-27), Maria Magdalena este prezentă. Prin statornicia ei și prezența lângă Crucea lui Iisus, ea face parte integrantă din noua familie a lui Dumnezeu abia constituită și chemată să continue misiunea începută de Iisus în lume. Alături de ucenicul pe care-l iubea Iisus, Maria Magdalena este părtașă și se bucură de privilegiul unic de a putea mărturisi realitatea morții și învierii lui Iisus.

Dreptmăritori creștini,

Sfânta Maria Magdalena nu este doar modelul ucenicului desăvârșit, ea este pentru fiecare dintre noi un model de statornicie în credință și devotament plin de iubire jertfelnică față de Mântuitorul Hristos. Iar acest lucru se vede și din prezența ei la mormântul Domnului în timpul și după așezarea trupului Său în mormânt. Ea este cea care l-a convins pe Iosif din Arimateea să-și dea mormântul pentru îngroparea lui Iisus. Potrivit Sfântului Ioan Evanghelistul, Maria Magdalena a venit singură la mormânt, dis-de-dimineață, când ziua se îngâna cu noaptea, și era încă întuneric. Deși ea nu a intrat deloc în mormânt, a rămas mereu afară, ci numai Petru și Ioan au inspectat mormântul gol, cu toate acestea Iisus Hristos, Domnul înviat, ei i S-a arătat pe Sine viu pentru prima dată. Nu lui Petru sau lui Ioan S-a arătat Domnul pentru prima dată, ci unei femei înlăcrimate și disperate la gândul că Trupul Mântuitorului fusese strămutat din mormânt. Ei i-a încredințat misiunea de a vesti Învierea: „Mergi la frații Mei și spune-le...”. Arătarea Domnului înviat nu a avut numai scopul să o consoleze, ci mai ales să-i încredințeze misiunea de a mărturisi Învierea Sa. 

Astfel, Maria Magdalena, întărită de afecțiunea ei față de Învățătorul, este dispusă să trăiască experiența unei întâlniri profunde, prima dintre întâlnirile cu Domnul înviat. Urmărind frământările ei interioare și poziționarea spațială în ambianța mormântului din grădină, suntem uimiți de contrastul dintre agitația din jurul mormântului deschis și gol al lui Iisus și lentoarea Mariei în a înțelege taina care se deschide în fața ochilor ei (și ai noștri). Pentru credincioșii care cred că Iisus a înviat, reticența Mariei Magdalena este greu de înțeles. Memoria ei pare să fie învăluită în ceață din cauza neliniștilor pe care le trăiește; preocuparea față de trupul dispărut din mormânt pare să fie mai puternică decât amintirea făgăduinței Învierii. În neliniștea și căutarea ei, ea vorbește despre Iisus ca despre „Domnul meu”: „Au luat pe Domnul meu și nu știu unde L-au pus” (Ioan 20, 13). Încremenită în durerea și afecțiunea ei, Maria Magdalena se lovește de cei pe care-i întâlnește în calea ei. În loc să o călăuzească, ei devin un obstacol între ea și Cel pe Care-L caută. Lacrimile Mariei Magdalena evidențiază tristețea pierderii și suferința de a nu mai putea ține doliul cum se cuvine în lipsa Trupului lui Iisus.

Ne-o putem imagina pe Maria Magdalena, care se întorcea la mormânt, vorbind de una singură; trebuia să jelească trupul Celui mort, iar Acesta era de negăsit, și astfel doliul ei lipsit de conținut. Trece de la o stare sufletească la alta, bulversată de faptul că și cei doi ucenici la care s-a dus să le dea de știre nu i-au fost de mare ajutor. Vederea arătării îngerilor o lasă indiferentă (deși în tradiția biblică ei erau considerați mesagerii lui Dumnezeu). Arătarea personală a lui Iisus nu este suficientă ca să-i deschidă ochii să înțeleagă: crede că vede un grădinar. Deși Evanghelia după Ioan prezintă o mulțime de cazuri în care recunoașterea lui Iisus are loc cu ajutorul unor mediatori, pentru Maria Magdalena totul este neclar, până în momentul în care Iisus Domnul o cheamă pe nume: „Myriam – Maria!”. Relatarea este construită cu multă abilitate în scopul de a sublinia schimbarea pe care Învierea Domnului a produs-o asupra Persoanei și existenței lui Iisus Hristos, asupra noului Său mod de a fi, atât pentru Maria Magdalena, cât și pentru noi, cei de astăzi, cititorii și ascultătorii Sfintei Evanghelii. 

Vederea lui Iisus este posibilă numai dacă ea este transformată de puterea Sa dumnezeiască și devine contemplativă. După cum și participarea ucenicilor la „frângerea pâinii” în Emaus, relatată de Sfântul Evanghelist Luca în capitolul 24, ne arată că Domnul Însuși le-a deschis ochii ucenicilor să-L recunoască pe El înviat, tot astfel și în cazul Mariei Magdalena, numai după ce este chemată pe nume, ea ajunge să recunoască glasul Păstorului (Ioan 10, 3). Dialogul debutează pur și simplu cu chemarea pe nume: „Myriam! – Maria!”. După ce este chemată cu propriul ei nume, ea poate răspunde, în limba aramaică, după cum adesea făcea în timpul existenței pământești a lui Iisus, Celui pe Care-L recunoaște prin intermediul vocii Sale ca pe „Rabuni – Învățătorul său”. Apoi, porunca dată de Iisus anunță încheierea existenței Sale pământești și a experienței palpabile din timpul activității Sale istorice: „Nu te atinge de Mine” (Ioan 20, 17), adică nu încerca să mă reții sau să-ți întinzi brațele care ar vrea să mă rețină. Prezența Domnului înviat este diferită și nouă, față de prezența fizică din timpul existenței Sale pământești. După Învierea Sa din morți, ochii trupești ai omului sunt neputincioși și incapabili de a-L vedea și a-L recunoaște. 

Maria Magdalena reprezintă așadar prima femeie credincioasă chemată să creadă și să-L iubească pe Domnul în mod desăvârșit. Ea devine astfel modelul tuturor celor care-L ascultă pe Iisus când Acesta-i cheamă pe nume și-i invită să-L urmeze pe calea credinței arătată de El. Căutarea statornică, însoțită de iubirea necondiționată a Mariei Magdalena înfățișează căutarea duhovnicească indicată de Cântarea Cântărilor (3, 1). Iubirea nu dispare: ea este trăită în mod diferit. Iisus înviat îi încredințează Mariei misiunea de a merge la „frații Mei”, adică la ucenicii lui Iisus deveniți între timp frații Săi, deoarece sunt fiii aceluiași Părinte ceresc. Acum s-a născut tradiția despre Maria Magdalena, ca cea care ne învață. Ea este „apostola”, adică cea care a primit de la Iisus misiunea de a le vesti Învierea Apostolilor înșiși, „apostolul apostolilor” (apostola apostolorum). 

Tradiția veche a Bisericii ne spune că după Înălțarea Domnului la cer, ea a plecat la Roma pentru a-i cere Împăratului Tiberiu judecarea celor vinovați pentru răstignirea Domnului. Apoi îi este recunoscută contribuția la creștinarea Galiei, a teritoriului ocupat astăzi de francezi, împreună cu Lazăr și Maximin. A revenit pentru scurtă vreme la Ierusalim, iar de acolo a plecat la Efes, unde s-a reîntâlnit cu Apostolul Ioan. Când a murit, a fost înmormântată la Efes, în peștera celor șapte tineri adormiți. În anul 899, împăratul bizantin Leon al VI-lea Înțeleptul (886-912) a poruncit ca moaștele ei să fie transferate la Constantinopol. Brațul său stâng se află până astăzi la Mănăstirea Simonos Petra din Sfântul Munte, unde sfânta este cinstită ca o a doua întemeietoare. Iar în România, sfânta Mănăstire Pantocrator, din Episcopia Alexandriei și Teleormanului, are privilegiul de a avea un fragment din moaștele Sfintei Mironosițe.

Iubiți frați și surori în Domnul,

Ne-a învrednicit Preabunul Dumnezeu și ne-a dat putere să împlinim călătoria spirituală la care am fost chemați în Sfântul și Marele Post, un urcuș duhovnicesc, în care prin rugăciune, post și milostenie ne-am asumat crucea noastră și am urmat lui Hristos „Calea, adevărul și viața” (Ioan 14, 6). Căci Mântuitorul ne spune: „Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34).

Să împlinim în viața noastră cuvântul Evangheliei Vieții, înnoindu-ne pentru a ne bucura de slava Învierii, care este Revelația supremă a lui Dumnezeu. Să-L rugăm pe Mântuitorul Iisus Hristos, Cel Înviat din morți, să ne dăruiască puterea credinței și harul ce izvorăște din ea pentru a face față acestor vremuri pline de ură, cu multe încercări, războaie și vrajbă, pe care le trăim.

Mântuitorul ne încurajează „Nu vă temeți!” (Ioan 16, 33), „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla întru întuneric, ci va avea lumina vieții” (Ioan 8, 12). Prin credința și faptele noastre să fim vestitorii Învierii Mântuitorului, fiind uniți în rugăciune și fapte bune.

În această zi de lumină și har, vă binecuvintez și vă urez să aveți pace, credință și nădejde, sănătate și bunăsporire, rugând pe Mântuitorul Iisus Hristos, Cel Înviat din morți, să vă dăruiască cele ce sunt de folos sufletelor și trupurilor voastre!

Adevărat a înviat Domnul!

Al vostru arhipăstor, stăruitor în rugăciune către Mântuitorul Iisus Hristos,

Cel Înviat pentru pace și bunăvoire,

† Vincențiu

Episcopul Sloboziei și Călărașilor