Dacă am ţine minte nenumăratele faceri de bine de care noi, nevrednicii, ne-am putut bucura de la Dumnezeu, n-ar mai fi în noi deloc cârteală şi nemulţumire. Dar înclinăm să ţinem minte mai mult greutăţile din tot ce ni s-a întâmplat în trecut. Iar deseori, făcând socoteala necazurilor şi a eşecurilor din viaţa noastră, uităm să le comparăm cu acele nu puţine cazuri când am simţit asupra noastră o vădită şi percep­tibilă lucrare a milostivirii şi ajutorului lui Dumnezeu.

Ce-am zice da­că, în ciuda numeroaselor servicii pe care i le-am făcut unui prieten, acesta ne-ar privi cu neîncredere şi s-ar îndoi de prietenia noastră? Fireşte că ne-am revolta de o asemenea atitudine. Cu atât mai mult greşim înaintea lui Dumnezeu cu cât, după ce ne-am bucurat în repetate rânduri de ajutorul Său mărinimos, de îndelungata Sa răbdare, ne îndoim totuşi că rugăciunea ne va fi ascultată şi privim cu spaimă viitorul. Îndoiala noastră nu poate să-I placă lui Dumnezeu! Cu mult mai bine ar fi dacă, recunoscându-ne mereu nevrednicia, am păstra cu recunoştinţă în inimă amintirea atâtor şi atâtor dovezi de milostivire, de ca­re ne-am bucurat de la Mântuitorul nostru, şi ne-am arăta gata să-I dăm fără crâcnire tot ce ne-ar cere.

(Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului, Editura Sophia, p. 247)