Cel care se îndreptăţeşte pe sine nu află odihnă, nu are mângâiere. Pe cel care se îndreptăţeşte pe sine, sinea lui îl îndreptăţeşte? Sinea lui, conştiinţa lui nu-l îndreptăţesc şi nu are odihnă. Iar aceasta arată că este vinovat. Cum le-a rânduit Dumnezeu! A dat omului conştiinţa. Înfricoşător! Cineva poate reuşi ceea ce doreşte, fie în chip barbar, fie cu viclenie, fie cu linguşire, dar nu va afla odihnă. Din aceasta el singur poate depista că nu merge bine. Atunci când cineva primeşte nedreptatea este ca şi cum ar primi o avere duhovnicească şi se bucură.

În timp ce atunci când se îndreptăţeşte pe sine este ca şi cum ar cheltui ceva din averea sa şi nu simte bucurie. Vreau să spun că nu are odihna duhovnicească pe care ar fi avut-o dacă nu s-ar fi îndreptăţit pe sine. Cu cât mai mult atunci când nu are dreptate şi se îndreptăţeşte pe sine! Adună urgia lui Dumnezeu, pentru că atunci se face o răpire; risipeşte o avere care i se dă. Oare cel care risipeşte, află odihnă?

Prin îndreptăţire omul orbeşte sufleteşte. Chiar de ar omorî şi un om, diavolul îi dă dreptate. „Cum de l-ai suferit atâta timp?”, îi spune. „Trebuia să-l omori mai devreme”. Şi se poate să vrea să mai ia şi plată de la Hristos pentru puţinii ani în care l-a suferit pe acela! Ai înţeles? Acolo ajunge.

- Părinte, dacă cel ce se îndreptăţeşte pe sine se chinuieşte, de ce primeşte acest chin al conştiinţei?

- Este obişnuinţa. Ca s-o tai trebuie voinţă. Şi trebuie să înveţe nu numai să nu se îndreptăţească, ci să se şi aranjeze în mod corect. Dacă nu se îndreptăţeşte, dar înlăuntrul lui crede că a fost nedreptăţit, atunci este mai rău. Pentru că, dacă se va îndreptăţi, celălalt îi va putea spune ceva şi astfel se va putea cunoaşte pe sine şi va putea ieşi din înşelare. Altfel, poate să nu vorbească, dar înlăuntrul său să spună: „Am dreptate, dar nu vorbesc, pentru că am superioritate”, şi rămâne astfel în înşelare.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevoință duhovnicească, III, Editura Evanghelismos, București, 2012, p.101-102)