Inima duhovnicului se subțiază prin pocăință și neîncetată înfățișare înaintea lui Dumnezeu. Mintea sa străbate în același timp adâncul, înaltul și latul Căii Domnului. O "lume de o nedescrisă măreție se descoperă duhului omului prin rugăciune. Rugăciunea dezvăluie atât adâncurile întunecate ale iadului, cât și luminoasele sfere cerești". Cunoașterea acestei căi dă vieții sale statornicie și adâncă pace. Cu toate acestea, pentru a fi în stare să "simtă ritmul lumii lăuntrice a tot omul" ce caută spre el, duhovnicului îi este de folos să se adăpostească neîncetat în Dumnezeu cu inimă plină de durere și să caute cu râvnă să cunoască voia lui Dumnezeu și cuvântul potrivit pentru a o exprima, spre folosul și însuflarea fraților săi. Până și în timpul convorbirii cu oamenii, el are "auzul" minții treaz în inimă, astfel încât să "prindă până și cea mai ușoară mișcare a Duhului lui Dumnezeu", primul gând care se naște în inimă.

Duhovnicul, în această stare prorocească în care ține calea voii Domnului pin rugăciunea de pocăință și face cunoscută această voie fraților săi, întâmpină multe greutăți. Cuvântul care vine prin rugăciune este dat de Sus. El "ne dezvăluie sferele veșnice ale Duhului celui fără de început", care sunt în esență mai presus de cuvânt. Un astfel de cuvânt este încărcat de harul Duhului Sfânt și totuși, el trebuie spus unor ființe omenești "sufletești", care resping "lucrurile Duhului lui Dumnezeu" și le consideră "nebunie" (I Cor. 2:14). Cuvântul lui Dumnezeu este menit să ducă la renașterea omului, iar nu "să-l strivească" (Mt. 21:44), dar pentru aceasta cel ce primește cuvântul trebuie să fie gata de jertfă. Acest cuvânt este un dar al dragostei lui Dumnezeu și o chemare spre dobândirea ei. Dar dragostea aceasta naște în om "un întreg șir de felurite chinuri ale duhului". Mucenicia duhovnicească este mai presus de fire, metafizică și se prelungește în veșnicie. De aceea, când părintele duhovnic înțelege că ucenicul său este "sufletesc", iar nu "duhovnicesc", și nu are hotărârea și lepădarea de sine pentru luptă, nu caută nemijlocit cuvânt de la Dumnezeu prin rugăciune, ci face pogorământ vorbind potrivit experienței sale omenești. Fiindu-i astfel milă de ucenic, el evită să-l expună la păcatul greu al luptei împotriva lui Dumnezeu.

(Arhimandritul Zaharia, Lărgiți și voi inimile voastre!, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2009, p. 209)