Inima oricărui om este templu. Templu viu, unde locuieşte Dumnezeu. „Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, Care locuieşte în voi, pe Care-L aveţi de la Dumnezeu, şi că voi nu sunteţi ai voştri?” (I Corinteni 6, 19). Templul inimii a fost clădit pentru a-I cânta Domnului, pentru a-L adora, pentru a-L iubi, pentru a vibra pentru Mirele. A fost făurit pentru ca într-însul să locuiască Însuşi Dumnezeu Cel în trei ipostasuri - Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Fiecare cu energiile şi lumina necreată ce Îi sunt proprii. De aceea, e nevoie de o inimă care să strălucească de curăţie şi ordine duhovnicească. Sta­rea templului ascuns înlăuntrul nostru este adesea disperată, mai vrednică de plâns decât cea pe care Hristos a aflat-o în templul ebraic. Neguţători vicleni şi perfizi, murdărie şi necurăţie, pofte, răutăţi, avariţii, egoisme, păcate de toate soiurile care sunt clo­cite tăcut, potrivnici, corsari, piraţi, întuneric şi haos – toate fac din inima noastră casă de negustorie trupească, materială şi demonică. Cum se va curăţi tem­plul inimii, cum se va reînnoi? Cum vor pleca dobi­toacele, cu bestialitatea lor, neguţătorii, cu mărfurile lor satanice, şi care este biciul drastic, ce ar putea aduce curăţirea? Numele lui Hristos este biciul, căci aduce prezenţa Lui înfricoşătoare plină de putere, nebiruită, dumnezeiască. Loveşte fără milă demonii, curăţeşte murdăriile şi întinăciunile patimilor. Hristos vine în templul inimii. În mână ţine biciul, dar bici este şi rugăciunea cu Numele Lui. „Numele lui Iisus, scrie Sfântul Ioan Scărarul, biciuieşte potrivnicii, iar amintirea de Iisus lipeşte-o de respiraţie”.

Când chemăm Numele Lui cu ardoare, cu dra­goste, cu grijă, neîncetat şi fără lene, Hristos nu îngă­duie demonilor să pătrundă în castelul sufletului. Şi acesta este un mare câştig. Deoarece demonii obişnu­iesc să alimenteze pe furiş răutatea din suflet cu gânduri rele şi aşa, cum spune şi Sfântul Diadoh al Foticeei, demonii, când intră în inimă, se baricadează bine şi de aici bat războiul lor, căutând să se ascundă şi să-şi râdă de noi, făcându-ne să credem că ne atacă din exterior.

(Arhimandrit Ioanikios Kostsonis, Pagini filocalice, Editura Bunavestire, Bacău, 2003, p. 47)