Cine a ales în seara de joi să se strecoare pe străduţele Iaşiului şi să poposească la Biserica Vovidenia, a putut afla câte ceva despre ce înseamnă o călătorie, ce a reprezentat ea de-a lungul istoriei şi care îi este impactul asupra dezvoltării unui tânăr.

Ne-am adunat ca „pe vremuri”, în familie, la un festin unde povestea a ţinut loc de bucate. Ascultând istorisirile celor care au văzut mai multe decât noi, cei tineri am intrat într-un spaţiu sacru, dens, desprinzând învăţături din experienţa unică a întâlnirii cu lumea.

Odată cu firul vorbelor invitatului nostru, părintele Nicodim Petre, am plonjat în Evul Mediu, când cea mai solicitantă şi nobilă călătorie era pelerinajul în Țara Sfântă și la Ierusalim, drum ce dura luni de zile. După o asemenea experienţă, cei întorşi aveau cinstea de a fi numiţi hagi (învăţaţi), ca cei ce avuseseră privilegiul de a se închina la Mormântul Sfânt și care văzuseră locurile sfinte. Am „navigat” apoi cu toţii prin mările nordului secolelor IX-X cu vikingii, primii descoperitori ai pământului american, apoi cu vestiţii marinari portughezi, aventurieri curajoși, dar și cu cei italieni, cunoscuții negustori venețieni și genovezi. S-a amintit de Vasco da Gama, explorator portughez, primul care a descoperit calea maritimă dintre Europa și India, dar și de Cristofor Columb. Comerţul pe Marea Neagră, , după cum am aflat apoi, a favorizat schimburile culturale și venirea coloniștilor greci pe țărmurile Mării Negre a adus „un ceva” din vechea Eladă. Istoricii ne spun că însăși credința creștină a fost răspândită în Dobrogea prin intermediul negustorilor greci sosiți pe mare și a legiunilor militare romane. După cum poartă vântul semințele, așa au purtat şi călătorii cu ei semințele credinței.

A călători însemnă întâlnire, informare, comparare a culturilor. În vechime, nu mai mult decât două trăsuri întâlnite la un han puteau oferi spectacolul întâlnirii a două culturi diferite. Forma roților și a cupeului, hamurile, rasa cailor, podoabele harnașamentului, limbile în care se purta o conversaţie și vestimentația surugiilor vorbeau despre locul și neamul din care provenea fiecare. Am întâlnit în periplul nostru cultural cuvinte pe care le regăsim azi doar în romane şi am încercat să ne imaginăm ce însemna în vremea lui Ștefan cel Mare un traseu cum ar fi cel de la Cetatea Sucevei la Bucureşti. Drumul lung şi obositor, măsurat în poște, era împărţit în mai multe popasuri marcate de hanurile unde călătorii se puteau odihni și unde se făcea schimbul de cai. Călătorii foloseau pentru distanţe scurte șaretele, iar pentru distanțe mari, diligențele. Un drum de la Suceava la Hârlău ar fi avut şase poşte, o poștă măsurând între 20 și 25 de kilometri.

Cel mai fascinant mi s-a părut modelul de călătorie iniţiatică promovat în rândul breslelor de meseriaşi. Un ucenic putea ajunge desăvârşit numai dacă, după cei dintâi ani de noviciat petrecuţi cu maestrul său, călătorea alţi trei ani lucrând la atelierele din străinătate, alături de meșterii experimentați. Vorba ceea, meseria se fură. O regulă esenţială pentru tânărul ucenic necăsătorit şi cu vârsta până în 30 de ani era să nu poposească într-un loc mai mult de trei luni de zile şi să primească de la fiecare maestru o scrisoare de recomandare, pentru recunoaşterea abilităţilor sale. Întors acasă, ”carneţelul plin de semnături” îi conferea dreptul de a-și deschide un atelier propriu și a purta însemnele breslei.

Tânărul are nevoie să experimenteze, să acumuleze, să descopere lucruri și locuri noi. Experiența călătoriei este o lecție foarte bogată. Călătoriile îți oferă privilegiul comparațiilor, al reflecțiilor, al cunoașterii de sine și al cunoașterii limitelor proprii. Ieșirea din spațiul tău și întâlnirea cu celălalt și cu altceva înseamnă înțelepciune. Isus, fiul lui Sirah ne confirmă lucrurile acestea: Cel care nu a învăţat, ştie puţine, iar cel care a umblat multe ţări, a înmulţit înţelepciunea. (Sirah. 34, 9-10)

Sunt însă şi oameni – ne gândim aici mai ales la monahi – care adesea, toată viața nu au simţit nevoia să plece din locul în care s-au așezat. Călătoria monahului este rugăciunea. „Necălătoria au trăit-o și unii autori de romane de aventură, care n-au fost niciodată în ţările descrise, dar nici nu au avut nevoie: le-au intuit sublim prin lectură şi imaginaţie. Asta pentru că ei au călătorit diferit, nu fizic, ci interior, cu mintea și spiritul. Pentru cei care călătoresc, călătoria fizică este dublată de una culturală, iar pentru pelerin, de una spirituală.

Unele impresii și informațiile câștigate în călătorii capătă sens și sunt înțelese după ani buni. Multe am văzut în călătoriile mele şi mai mult decât cuvintele mele este înţelegerea mea[1], spune Isus Sirah, arătând prin aceasta că nu toate cele văzute și înțelese pot fi spuse în cuvinte.Amintirile capătă greutate în timp. Să ne ajute Dumnezeu pe toți să avem călătorii cu folos!

(Miruna Maria Țupu – ATOR Iași)