Cȃteva zile bune, am pus această întrebare la măcinat în moara minții mele (moara are 38 de ani, mai scârțâie pe ici, pe colo, dar să spunem că încă îşi face treaba!). Rezultatul? O făină de gânduri!

Aș putea să fac o prescură, mi-am zis. Îmi mai lipsesc niște lacrimi sărate și o bucățică de inimă cu care să dospesc toată frământătura (știu că Liturghierul prevede anumite cerințe de calitate în ceea ce privește prescurile, dar cer să nu fiu judecat cu asprime... Este singura materie primă pe care o am la îndemână!).

Mai lipsește ceva? A, da...! Pecetea, cea care deosebeşte prescura de pâinea obișnuită. Ce amintire am și cu pecetea…

Când eram la început de preoție, aveam în altar o persoană care mă ajuta. Era o persoană evlavioasă la chip, care mergea în Sfântul Munte de cinci-șase ori pe an. Mă ajuta în altar și îmi vorbea mereu despre dorința de a-și sfinți viața:

– Părințele, dacă nu aveam nevastă și copii, acum mă făceam călugăr și trăiam și eu o viață liniștită…

– Of, nea’ C., și pe mine cine mă mai ajută în altar, dacă pleci matale la mănăstire?, i-am spus zâmbind.

– Ei, părinte, cine are credință puternică, cere de la Domnul și primește înger din cer să-l ajute la slujire... așa mi-a spus mie un călugăr anul trecut!

– I-auzi, dom’le, i-am spus, bătându-l părintește pe umăr, și eu m-am pricopsit cu matale aici... 

Am râs amândoi copios!

Într-o seară, după ce am terminat de spovedit și mă pregăteam să închid ușile, a intrat în biserică un tânăr slab, cu fața palidă, plin de tatuaje pe mâini și s-a așezat într-un colț, în genunchi. Am simțit că are o suferință profundă și m-am apropiat de el:

– Nu stau mult părinte, am venit așa, doar ca să... nu știu... simțeam...

– Nevoia?

– Da, nevoia, oarecum. Am o situație delicată... De fapt, toată viața mea e delicată. Dar nu vreau să vă răpesc timpul!

– Stai liniștit, aici timpul se împletește cu veșnicia. Dacă dorești să vorbești cu mine, te ascult cu drag!

– Eu... da... nu știu ce să zic, cu ce anume să încep...

– Ești liber să începi cu ce dorești!

– Nu, părinte, nu sunt liber! Am mustrări teribile de conștiință pentru tot ceea ce se întâmplă în viața mea. Am avut un prieten italian care s-a aruncat în fața trenului acum două săptămâni, probabil că știți. Eu trebuia să mă arunc împreună cu el... dar nu am avut curaj... Ceva din mine nu m-a lăsat să o fac... o Voce interioară care...

A urmat cea mai sinceră spovedanie pe care am auzit-o vreodată și sfârșitul ei ne-a găsit pe amândoi în genunchi, în fața icoanei Maicii Domnului, plângȃnd. Din acea clipă, a fost nelipsit de la slujbe și, în scurt timp, i-am propus să vină să mă ajute în altar.

– Părinte, mi-a zis nea’ C., oftând, nu știu dacă este canonic să aducem toți golanii în altar! Ce o să zică lumea din biserică? Ați văzut ce tatuaje hidoase are pe mână? Și freza aia nu-i prea creștin-ortodoxă... părerea mea!

– Da, am văzut, dar am văzut și ce are dincolo de tatuajele alea: un suflet care tânjește după Dumnezeu! Cât despre freză, sunteți cumva gelos că nu aveți cu ce să vă faceți freza, așa-i?

– Părinte, nu-i de glumă, eu vă zic că lumea deja a început să murmure pe la colţuri. Să nu aveți probleme! Atât vă zic! Plus că, vedeți foarte bine, mă descurc și singur aici, fără toți acești tinerei care șușotesc între ei și nu sunt atenți la slujbă. Numai păcate îmi fac de când i-ați băgat în altar...

După o lună, tânărul meu a dispărut. Mi-a lăsat scris pe un pomelnic:

Sunteți un părinte tare de treabă! Vă mulțumesc pentru tot ceea ce ați făcut pentru mine (mi-a plăcut tare aia cu „hai să facem împreună exercițiu de Rai!”😊). Nenea C. mi-a zis că prezența mea în altar a făcut să aveți probleme în comunitate și că, din pricina mea, puteți fi dat chiar și afară din parohie. Sunteți ultima persoană căreia i-aș face rău! Mama s-a împăcat cu tata și mergem să locuim la Roma împreună. Iertați-mă că nu v-am cerut binecuvântare pe cap, ca să plec... nu-mi plac despărțirile! Mulțumesc pentru toate și rugați-vă să nu-L mai pierd pe Hristos niciodată!

***

Nea’ C. venea spre mine, gâfâind:

– Părinte, părinte, am adus pecetea despre care vă vorbeam! Calitate superioară din Sfântul Munte. Uitați ce scris clar și frumos! Nu mai găsiți nicăieri așa ceva! Nici nu vă zic cât m-a costat!

Am plâns... Oare suntem capabili să îi primim pe tineri în Biserică așa cum sunt ei? Nu, nu cred! Dar când privesc la acea pecete pe care scrie IC. XC. NI. KA., îmi amintesc de Pecetea Darului Sfântului Duh de pe chipul acelui tânăr și în suflet se naște speranța că Hristos va birui această neputință a noastră, într-o zi! 

Pr. Valeriu Andrei Grosu (Parohia Sfinții Mucenici Evlampie și Evlampia – Collegno, Italia)