Întâlnirea cu Hristos și schimbarea vameșului

Episodul lui Zaheu spune multe. Poate fi lecturat în multe moduri. Toate corecte. Nouă, celor care ne dorim să-L vedem pe Hristos, ne vorbește despre fezabilitatea acestui gând. Ne arată cum putem ajunge la o astfel de întâlnire. Plasându-ne în vecinătate. Fără interesul de a fi văzuți. Mânați doar de simpla dorință de a fi acolo.

Text și context

Minunea vindecării orbului din Ierihon e urmată de o alta, cel puțin la fel de spectaculoasă din perspectiva înfăptuirii și a mesajului. Cea a întâlnirii cu Zaheu. Căci orice întrevedere cu Dumnezeu e de fapt o minune. Amândoi beneficiarii ajung să-l vadă pe Hristos. Ba chiar să-L pipăie, ori să-L îmbrățișeze spre a-i arăta recunoștința. Și nevăzătorului cu trupul și celui privat de posibilitatea de a scruta adâcimile cerului cu ochii sufletului i se redă lumina. Direct de la sursa genuină.

A fi vameș

Oraș policrom din perspectiva compoziției și a vieții sociale, Ierihonul, definit drept cea mai joasă așezare umană locuită, făcea parte din Israelul ocupat de romani. Acest lucru explică de ce tagma vameșilor, din care făcea parte Zaheu, era și aici atât de disprețuită de popor. Cei aidoma lui erau recrutați de către cuceritori din rândurile autohtonilor. Primeau o slujbă care nu era doar bine plătită, ci le oferea și posibilitatea de a se deda la abuzuri. În schimbul acestor privilegii, ajungeau să fie adesea priviți drept opresori de către cei din neamul lor. E discutabil în ce măsură câștigurile compensau pierderile. Tagma fariseilor, partida social-religioasă iudaică cea mai influentă de atunci avea grijă ca, de fiecare dată când avea ocazia, să-i arate cu degetul. Reușeau astfel să mute atenția dinspre propriile lor scăpări și să direcționeze furia populară pe care ar fi putut-o isca greșelile lor și care i-ar fi putut zdruncina zdravăn, înspre alții.

Zaheu

Vameș era și Zaheu. Parte a acelor oameni care nu se ocupau doar cu straja granițelor, cum se întâmplă astăzi, ci și cu colectarea impozitelor. În acest context, e de presupus că se folosea de acest privilegiu spre a sluji nu doar cauza imperiului, ci și pe cea personală. El însuși va aduce o prețioasă mărturie în acest sens înspre finalul episodului. Pentru moment, să mergem, însă, pe firul lucrurilor. Hristos intră în Ierihon. Cel pe care-l avem în vedere își dorește să-L vadă. Nu-l ajută nici înălțimea, nici statutul. Faptul de a fi mic de statură reprezintă un dublu dezavantaj. Îl face să fie ușor de recunoscut. Și pentru a putea să ia contact vizual cu Învățătorul, ar avea nevoie să fie în imediata lui vecinătate. Or, asta l-ar expune. Ca atare, e nevoit să fie ingenios. Să gândească la rece și să găsească o soluție. Sicomorul. Cocoțat între crengile lui umbroase are posibilitatea să vadă. Fără a fi văzut. Nici nu-și dorește altceva. E probabil mânat, aidoma altora, de curiozitatea copilărească de a se lăuda ulterior nepoților cu formulări ce converg înspre: „et in Arcadia ego!”

Odată găsită alternativa, așteaptă să-l vadă trecând. Nici nu bănuiește ce se va întâmpla. Că dorinței lui de a-L vedea îi vine în întâmpinare o alta. Identică. Ori că dragostei și jertfei sale Hristos îi răspunde dumnezeiește. Copleșitor. „Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân”, i se strigă. Chiar de către cel pe care-și dorea atât de mult a-L zări, fie doar din depărtare. Cuvinte care mută centrul atenției mulțimii înspre punctul în care se găsea el însuși. Fâstâcit, emoționat, probabil și ignorând gloata ce-și murmură când uimirea, când nemulțumirille, omul coboară bucuros și-L ospătează. Are parte de o întrevedere cum rar s-a pomenit. Una care îi schimbă viața. Ca atare, la finalul zilei, face o făgăduință: „Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit”. Se poate spune că e un privilegiat al sorții, atâta vreme cât poate să restutuie lucrurile luate altora. Așa cum puțini sunt. Căci dacă iei din sufletul celui de lângă tine lucruri care-s mult mai prețioase decât bunurile materiale, e greu să le mai pui înapoi.  Domnul e bucuros. Proclamă mântuirea casei sale. Și se folosește de prilej spre a proclama universalitatea chemării mântuitoare.

În loc de concluzii

Episodul lui Zaheu spune multe. Poate fi lecturat în multe moduri. Toate corecte. Nouă, celor care ne dorim să-L vedem pe Hristos, ne vorbește despre fezabilitatea acestui gând. Ne arată cum putem ajunge la o astfel de întâlnire. Plasându-ne în vecinătate. Fără interesul de a fi văzuți. Mânați doar de simpla dorință de a fi acolo. Ca prezență discretă și simplă. Una ce nu iese în evidență nici prin ostentația ținutei, nici prin cea a gesturilor. Sufletul e cel ce trebuie remarcat. În cazul lui, două elemente sunt esențiale: smerenia și dragostea. Cultivarea lor ar trebui să reprezinte target-ul oricărui creștin. Din păcate, însă, a devenit un giuvaer tot mai rar, ce-mpodobește arareori creștetul celor ce se proclamă  în rândurile următorilor lui Hristos. E important, apoi, să fructificăm la maximum fiecare întâlnire Euharistică cu dânsul. Să facem din ea începutul mântuirii noastre. Punctul care ne-ndeamnă să viețuim în chip activ și altruist în plinătatea harului. Doar astfel vom ajunge să auzim și noi, aidoma vameșului, că s-a făcut astăzi mântuire casei sufletului nostru. Îndrăzniți!

De la același autor

Ultimele din categorie