Ne aflăm în zilele de praznic ale Întâmpinării Domnului, sărbătoare plină de semnificații teologice, dar și de tradiții populare care concentrează practici și simboluri prin care poporul exprimă întâlnirea dintre credința creștină și ritmurile naturii, dintre lumina lui Hristos și așteptările omului legate de timp, rod și ocrotire. Dintru început se cuvine să precizăm că Biserica noastră strămoșească nu contestă tezaurul datinilor și obiceiurilor populare românești, ci îl cercetează și îl asumă duhovnicește, în funcție de sensul și mesajul pe care le poartă. Tradițiile născute din rugăciune, din participarea la viața liturgică și din dorința de a trăi după rânduiala Bisericii pot fi asumate ca forme firești ale credinței trăite. În schimb, acele practici care mută accentul de pe Hristos, Proniatorul vieții noastre, pe forțe impersonale, pe semne ale naturii sau pe gesturi cu valoare magică intră într-un registru străin de duhul Evangheliei.

În evlavia populară legată de Întâmpinarea Domnului s-a păstrat, uneori, ideea că ziua sărbătorii ar avea puterea de a hotărî mersul vremii, rodnicia anului ori norocul oamenilor, ca și cum un mecanism ocult ar guverna creația, activându-se la o anumită dată din calendar. Astfel de reprezentări provin dintr-un fond păgân, unde natura era sacralizată și investită cu voință proprie, iar omul încerca să-i descifreze semnele pentru a-și menține siguranța existenței. Din perspectivă creștină însă, lumea nu o conduc niște semne fatale, ci pronia lui Dumnezeu, de la Care vin „toată darea cea bună și tot darul desăvârșit” (Iacov 1, 17).

De asemenea, unele practici populare au atribuit sărbătorii o funcție de protecție magică, socotind că anumite gesturi sau interdicții ar deține, prin ele însele, puterea de a îndepărta răul ori de a atrage binele. O astfel de abordare riscă să transforme praznicul liturgic într-un prag ritualic lipsit de conținut hristologic, în care frica ia locul credinței, iar gestul exterior înlocuiește lucrarea lăuntrică a harului. Sfinții Părinți au fost consecvenți în a respinge orice încercare de a controla viitorul prin practici simbolice sau superstițioase. Canonul 61 al Sinodului Trulan (Quinisext, 691-692), de la Constantinopol, arată limpede acest lucru. El interzice creștinilor participarea la practici păgâne, superstiții și ghicitorie, inclusiv aducerea de ofrande la idoli, purtarea de amulete ori consultarea ghicitorilor. 

Înțelegem deci că astfel de credințe populare care contravin învățăturii Bisericii trebuie privite cu dorința de a le înțelege prin cheia dreptei credințe. Întâmpinarea Domnului nu constituie o sărbătoare a semnelor naturii, ci a întâlnirii omului cu Hristos; nu este o celebrare a  prezicerilor, ci a mărturisirii; nu reprezintă un moment al fricii de necunoscut, ci al luminii aduse de Mesia în lume. Sensul adevărat al praznicului se află în cuvintele Dreptului Simeon, care recunoaște în Pruncul adus la Templu „lumina spre descoperirea neamurilor și slavă poporului binecredincios”.

Păstrarea tradițiilor populare este necesară din perspectiva identitară a neamului nostru românesc, însă ele trebuie curățite de conținutul contrar credinței dreptmăritoare. Numai astfel tradiția devine transparentă și luminată de harul dumnezeiesc, iar sărbătoarea Întâmpinării Domnului va rămâne ceea ce este în esența ei: chemare la întâmpinarea Mântuitorului Hristos în „templul” inimii fiecărui creștin, eliberată de superstiție și luminată de adevărul Evangheliei.