(Interviu) Cum conviețuiesc românii cu italienii: Realitatea la zi, prin ochii Episcopului Siluan

De Ziua Națională a Italiei sau Ziua Republicii, 2 iunie, l-am rugat pe Preasfințitul Părinte Siluan să ne spună cum s-a dezvoltat de-a lungul timpului relația Bisericii noastre cu statul italian și cu Biserica Romano-Catolică. Totodată, dorind să aflăm cum conviețuiesc azi românii cu italienii am fost plăcut surprinși să purtăm un dialog despre respect, integrare, solidaritate și frățietate.

Basilica.ro: Care au fost începuturile ortodoxiei românești pe meleagurile italiene?

PS Siluan al Italiei: Comunitatea românească din Italia a constituit pentru multă vreme, în trecut, mai ales o prezență legată de studii. La universitățile din Italia, încă din Evul Mediu găsim fii de boieri sau ai domnitorilor români.

Ajungând în perioada modernă, a început puțin câte puțin formarea unor familii mixte italo-române.

Acestea s-au fondat, pe de o parte în Italia – prin prezența celor care veneau la studii sau eventual pentru comerț, iar pe de altă parte s-au format în România, mai ales în perioada interbelică. Atunci a existat o emigrație dinspre Italia înspre România, mai ales din zona Puglia (sudul Italiei) și din zona Friuli (în nord-est). Din acele zone au venit în țara noastră mai ales lucrători care s-au angajat fie la extragerea și prelucrarea pietrei, fie la prelucrarea lemnului, dar și în alte domenii. Cu ocazia aceasta s-au format multe familii mixte. Familii care, după instalarea comunismului în 1948, s-au reîntors în Italia. Și de acolo au pornit primele inițiative.

În perioada interbelică, și apoi în perioada Războiului, au mai fost sporadic preoți care au venit în Italia pentru a sluji punctual la anumite cereri, solicitări. Au venit chiar și în perioada Primului Război Mondial când au fost câteva campusuri, lagăre cu prizonieri din Transilvania, majoritatea de origine română. Și chiar în Abruzzo au fost, dar și în partea de nord a Italiei. Din ei s-a format la un moment dat, în 1915, o legiune română, un corp de armată român în cadrul armatei italiene.

De exemplu, orașul Avezzano, care a trecut printr-un mare cutremur în 1915, a fost curățat de dărâmături de legiunea română, de soldații români care în perioada aceea erau în lagăr. Deci, și dintre aceia e posibil ca după 1918 să fi rămas în Italia. Și acolo și pe partea Adriaticii, la Fano, au fost asemenea lagăre. La cel de la Avezzano se vorbește de aproximativ 900 de soldați români.

Unii, din câte am văzut într-o listă a celor care erau acolo, pe care am putut-o obține prin bunăvoința celor de la municipalitatea din Avezzano, erau cu nume maghiar, dar, marea majoritate erau cu nume românești, în special nume din partea Ardealului sau din partea Bucovinei.

Deci, realitatea românească, prezența românească pe teritoriul Italiei nu este așa de recentă.

Prima parohie

Înainte de 89, în special familiile care s-au întors din România sau care erau deja formate aici – mixte – au constituit comunitatea românească, dar nu s-a organizat o parohie. De-abia în 1975, la Milano, cu binecuvântarea vrednicului de pomenire patriarh Justinian, a fost numit un tânăr preot și doctorand trimis la studii la Milano, Părintele Traian Vatman. Și așa s-a întemeiat prima parohie românească aici.

Relațiile cu statul italian, cu autoritățile italiene să zicem, încep chiar de atunci. Parohiile erau organizate atunci, într-o primă fază, sub formă asociativă de recunoaștere.

Înainte de 89 erau doar 4 parohii în Italia. În 1990 au început să mai vină români și așa s-au constituit încă 4 parohii până în 1998.

În Spania, de exemplu, era o singură parohie, în Marea Britanie, la fel, în Benelux erau 2. Și în Italia, deci, cele 8 păreau multe față de restul. Și în Elveția erau câteva parohii, 4 sau 5.

Emigrația ia amploare

Emigrația românilor în Italia a crescut repede astfel încât, în 2001, comunitatea crescuse deja și parohiile depășeau 12-14. Veniseră studenți români ortodocși la studii doctorale, fie în Nordul Italiei – în special la Padova și în zona Milano – Firenze, fie la Roma. Astfel s-au născut noi parohii cu acești preoți, pe modelul celor dinainte. În 2004, comunitatea românească din Italia deja număra 34 de parohii.

Cu aprobarea Sf. Sinod, la cererea Mitropolitului Iosif, atribuțiile ca episcop vicar pentru mine s-au modificat. Am fost transferat – cu atribuțiile – din urmărirea pastorației în cadrul Mitropoliei Europei Occidentale şi Meridionale pentru comunitățile din Spania și Portugalia și în Sudul Franței, spre Italia, exclusiv – cu îndatorirea și sarcina de a urmări recunoașterea juridică a comunității noastre de aici.

Îndată după venirea în Italia, mai ales începând cu 2005, am căutat să stabilim un raport la nivel central.

Pentru că, până atunci, comunitățile, desigur, prin preoții lor, stabiliseră în toate parohiile noastre un raport cu primăria lor și cu prefectura din zona în care se aflau.

La început se acopereau regiuni mari: Lombardia avea un singur preot, apoi Piemonte alt preot, Puglia-Basilicata alt preot și Toscana alt preot – regiuni foarte mari. Însă la nivel central nu se făcuse un demers pentru recunoașterea Bisericii. Și am început, oficial, în 2006.

Doar că creșterea comunității noastre a fost de așa natură încât ei ne-au spus că ar fi mai bine să se stabilizeze puțin numărul parohiilor și să începem demersul de cercetare.

S-a făcut o formă de cercetare administrativo-financiară a comunităților noastre înainte de a fi recunoscute și o anchetă – cu care au fost însărcinate prefectura și respectiv chestura. Aceștia au trebuit să dea un raport către Ministerul de Interne, în cadrul Departamentului pentru libertăți religioase care are o secțiune pentru cultele necatolice. În 2011 s-a încheiat această anchetă.

Se începuse ancheta și între timp s-au mai format încă 30 sau 40 de parohii.

Apare Episcopia Οrtodoxă Română a Italiei

Înființarea episcopiei noastre a fost aprobată în ultima sesiune prezidată de vrednicul de pomenire părinte patriarh Teoctist, în iunie 2007, și a devenit efectivă prin înscăunarea episcopului chiriarh în 2008, în mai. De atunci se împlinesc treisprezece ani. Și deja, ca eparhie, am avut o șansă mai mare. Până atunci eram vicariat în cadrul Mitropoliei, iar acum, devenind eparhie, statul italian s-a raportat diferit la acest demers. Însă, deja în 2008, am terminat anul cu 80 sau 90 de parohii. Și în 2011 erau 120 sau mai multe.

Și a fost recunoscută Episcopia noastră prin decret prezidențial. Ministerul de interne a instrumentalizat cererea noastră, a avansat-o Guvernului, care a aprobat-o, apoi a trimis-o președintelui și președintele dă un decret – care s-a dat în septembrie 2011.

Prin acest decret, Episcopia Ortodoxă Română a Italiei cu sediul la Roma era recunoscută juridic.

Și acest lucru, dintr-o dată, ne-a dat posibilitatea să ne înscriem în registrul de persoane juridice cu destinație de cult în Italia și oriunde ne ducem, orice demers pe care-l facem ne prezentăm ca o entitate care este recunoscută prin decret prezidențial.

Recunoașterea drept cult oficial, în așteptare

De atunci s-a făcut demersul, și iată au trecut 10 ani, pentru recunoașterea deplină drept cult în Italia prin intesa cu statul italian. (Intesa înseamnă înțelegere, un protocol sau contract, practic, între episcopie și statul italian).

În 2013, Guvernul a desemnat o comisie interministerială – cu reprezentanți de la diferite ministere care au în vedere realitatea de cult în Italia și o delegație din partea episcopiei cu specialiști pe diferite domenii prin care noi am negociat.

Au fost mai multe ședințe de negociere cu această comisie. S-a întrerupt totul din cauza situației politice și schimbărilor care au urmat, apoi s-a reluat negocierea și, în cele din urmă, s-a încheiat în 2016.

S-a definitivat textul respectiv cu toate detaliile lui și s-a publicat forma finală pe care am acceptat-o și noi ca episcopie, dar și comisia interministerială. De atunci așteptăm ca, la inițiativa guvernului, să se treacă la semnarea acestei înțelegeri, acestui contract între primul ministru și reprezentantul legal al episcopiei, în cazul de față episcopul.

Basilica.ro: Practic, amploarea migrației a împins cumva autoritățile să facă această înțelegere?

PS Siluan al Italiei: Sigur. Realitatea românească aici dacă era de ordinul poate a 100.000 în ’98, a ajuns în 2004 când am venit se vorbea de 300.000 de români. Apoi s-a ajuns la 600.000, iar la ora actuală se vorbește, în mod oficial de aproximativ 1.200.000 români.

Chiar dacă există o fluctuație destul de amplă a prezenței românilor aici, în sensul că în jur de 100.000 se mișcă: unii au plecat spre Marea Britanie, spre Țările de Nord, spre America, spre alte țări. Dar alții au venit din România, unii au plecat spre România și au revenit. Și atunci realitatea asta face că statul, desigur, a căutat să integreze, să dea un cadru clar acestor persoane. La început era mai complicat și se obținea un titlu de sejur. Din 2007, ca membri ai comunității europene, lucrurile au devenit mult mai simple și sunt multe familii care s-au stabilit pe deplin aici.

Basilica.ro: Dar la nivel social, interuman, s-au schimbat lucrurile în ultimul deceniu?

PS Siluan al Italiei: Condițiile în care s-a întâmplat arătarea cu degetul către comunitatea românească au avut o origine politică. Au fost determinate de o politică în vederea alegerilor care a pus accentul pe securitate, pe siguranță. Și atunci a fost vizată comunitatea cea mai mare și care, totuși, avea un nivel de delicvență destul de vizibil, dar nu mai vizibil decât cel italian. Proporțional cu prezența în Italia, numărul românilor din închisorile italiene nu este mai mare decât numărul italienilor din închisori.

Dar s-a instrumentalizat acest lucru și s-au dat pe posturile de televiziune sau în ziare două-trei cazuri din care s-a făcut un întreg tam-tam.

Cazul Mailat, de exemplu, de care se auzise prin 2008-2009 a luat o foarte mare amploare, dar concluzia finală a fost că el nu a agresat persoana respectivă. Persoana respectivă a făcut infarct pentru că s-a speriat de el, care nu era un răufăcător ș.a.m.d., ci era cineva care încerca să mai fure o poșetă ceva. Nu-l disculpăm, nu minimalizăm lucrurile. Că persoana respectivă din acea cauză și-a pierdut viața. Dar de la asta și până la a spune că s-a ajuns la niște fapte mult mai grave care s-au vehiculat atunci…

Răul pe care l-a făcut s-a publicat peste tot și concluzia judecății cazului lui s-a pus într-un mic chenar undeva pierdut într-un ziar. Ceea ce creează așa o discrepanță.

„Vorbeau elogios despre români, despre hărnicia și credința lor”

Însă, atmosfera, așa după cât înțeleg eu – totuși în ultimii 17 ani am petrecut în acest ambient – atmosfera față de români și atunci, și până atunci, și după, ea, în general, a fost pozitivă.

Eu primeam remarce pozitive de la primari, de la prefecți, de la episcopii sau preoții catolici pe care îi întâlneam. Vorbeau elogios și în mod pozitiv despre prezența românilor, despre hărnicia lor, despre credința lor și despre dorința de a se integra în realitatea italiană.

Pentru că una este să se integreze cineva care vine dintr-un background a cărui limbă de exemplu nu are nimic a face cu italiana și cu totul altceva să vină un român care înțelege deja minimul necesar fără să vorbească limba italiană.

Și copiii sunt integrați în realitatea italiană. Avem foarte mulți copii care sunt primii în clasă, deși sunt români. Și la școlile gimnaziale și la licee și în universități.

„Italianul este un om generos”

Basilica.ro: Majoritatea românilor ortodocși din Italia se roagă în spații liturgice puse la dispoziție de catolici. Este acesta un semn al frățietății? În ce constă relația cu Biserica Romano-Catolică?

PS Siluan al Italiei: Italianul este un om generos. Italianul, de bază, să zicem așa, italianul luat în general – că sunt excepții, în principiu, italianul este creștin, este rugător la Maica Domnului și este binevoitor și sare să ajute pe celălalt, spontan.

Da, există și reacții, din cauza unui rău pe care îl face unul din confrații noștri, reacții negative care se abat asupra celorlalți care nu au vină. Însă este un popor care a avut capacitatea să primească nu numai 1 milion și ceva de români, ci alte milioane de emigranți care vin din Africa, din partea Orientului Mijlociu, mai ales refugiații care au venit în ultimii ani cu sutele de mii; un popor care primește emigranți din lumea asiatică ș.a.m.d. și pe care îi integrează deși nu sunt neapărat creștini.

Deci, integrarea noastră ca și creștini, mai ales pe o filieră pe care italianul catolic o percepe apropiată de mentalitatea lor, e mai ușoară decât integrarea unui om care vine cu o cu totul altă religie.

„Când nu s-a putut prin Biserică, s-a putut prin Primărie”

Și bisericile catolice, acolo unde a existat disponibilitate și posibilitate efectivă au dat o mână de ajutor de îndată ce s-a solicitat o capelă sau un spațiu sau chiar o biserică pentru a se desfășura acolo slujbele noastre, o cateheză pentru copii, un parastas, un botez sau să se facă un prohod pentru o persoană care a decedat și, când nu s-a putut prin Biserică, s-a putut prin Primărie.

Și primăriile și-au dat disponibilitatea și până astăzi numărul locurilor unde am primit terenul de la primării tot crește. Au dat, fie cu comodat gratuit, fie pe 99 de ani, câte o suprafață de multe ori foarte generoasă 4.000 mp sau cel puțin 2.000 mp. de teren pentru a se construi o biserică sau au pus săli la dispoziție acolo unde Biserica Catolică nu a avut dispoziție – sunt localități unde nu sunt suficiente bisericile catolice pentru populația locală. Dar totdeauna s-a căutat să se găsească o soluție.

Puține sunt cazurile – nu cred că sunt 20 de parohii sau poate să fie 20 – nu am exact cifra – care să fi fost nevoite să plătească chirie – pe care nu le-a putut ajuta cu spațiu sau cu teren nici Biserica Catolică nici Primăria. Dar, în rest, până la 280 de parohii – câte funcționează, plus încă 10 în formare în Italia, plus 130 de filii – unde se slujește joi sau sâmbătă după-masă sau vineri ori duminică seara – sunt 400 și ceva de locuri de slujire în care – în majoritatea cazurilor s-a primit fie un spațiu – un comodat gratuit de la parohia catolică sau de la episcopia catolică, fie s-a primit un teren – un comodat gratuit și s-a adus acolo biserică.

Sunt peste 40 de proprietăți ale Bisericii noastre aici. Dar, în rest, se slujește cu comodat gratuit, deci nu se plătește chirie. Se plătesc doar utilitățile și se întreține bunul respectiv pe baza unui comodat. Sunt și locuri unde se slujește pe bună înțelegere, numai pe cuvânt. Dar unde comunitățile noastre stau poate de 10-15 ani și unde sunt găzduite cu bunăvoire și cu un raport de frățietate și de bună înțelegere omenească și creștinească.

Basilica.ro: Ultimul an a fost dificil pentru toată lumea. Cum au fost relațiile dintre români și italieni în pandemie?

Perioada asta ne-o pus la încercare pe toți și ne-o găsit nepregătiți pe toți. Dar solidaritatea umană a lăsat la o parte în multe cazuri identitatea etnică sau confesională și parohiile care ne găzduiesc de multe ori au întins o mână de ajutor și prin Caritas-ul catolic (episcopiile catolice au organizate aceste fundații Caritas care strâng haine, încălțăminte, alimente – ceea ce oamenii de bunăvoie aduc și distribuie la cei lipsiți).

Și de multe ori cei lipsiți sunt de-ai noștri. Și nu se face diferență în a se distribui și bon de mâncare și o haină și o încălțăminte sau a se ajuta persoana respectivă să se integreze, să găsească un loc unde să facă un stagiu pentru muncă sau să găsească de lucru să nu se pună într-o situație neplăcută de exploatare ș.a.m.d.

„Preotul mergea cu motiv umanitar, dar avea și Împărtășania cu el”

Noi am creat raporturi de colaborare între parohie și Departamentele sociale ale primăriilor. Preoții noștri și credincioși de la noi au devenit voluntari în cadrul acestor departamente care ne-au facilitat, de exemplu, la Paști să ducem Lumina, să ajungem la casele oamenilor și preotul să poată să meargă să spovedească.

El mergea cu motiv umanitar, dar avea și împărtășania cu el și epitrahilul și spovedea și stătea la vorbă și binecuvânta casa ș.a.m.d. Așa s-a întâmplat și cu alte asociații caritative cum sunt „Caritas” și Fundația „Migrantes”.

Același lucru a fost facilitat și prin colaborarea noastră cu Ambasada și prin Consulatele României în Italia. S-a organizat o campanie de voluntariat și s-a oferit acest titlu de voluntar la cei care și-au propus această slujire și asta ne-a ajutat, la fel, prin parohii, să putem să stăm aproape de ai noștri într-o formă legală pentru că altfel nu aveai voie să te deplasezi.

Basilica.ro: Veți participa la evenimente publice de Ziua Națională a Italiei?

Nu se fac manifestări publice, decât într-un cadru restrâns, din cauza pandemiei. Se vor oficia slujbe de Te Deum la Centrul Eparhial și în parohii, după posibilitate.

Trimitem felicitări autorităților și aprecieri pentru ceea ce fac. Pentru că ăsta este adevărul: românii noștri sunt tutelați de autoritatea italiană, de către comunele, orașele italiene care lucrează la integrarea comunității noastre. N-o marginalizează, ba dimpotrivă.

Chiar de puțin timp, s-a inaugurat o biserică românească de lemn în stil maramureșean, la Rieti, în regiunea Lazio și primarul a fost foarte elogios la adresa românilor de acolo.

A început în discursul lui să vorbească despre mari personalități ca Mircea Eliade și George Enescu, Petrache Poenaru, Emil Cioran și Eugen Ionescu… Și zice: Iată comunitatea românească de aici ne aduce un giuvaer, o bijuterie în mijlocul orașului nostru – o biserică de lemn în stil maramureșean.

Au oferit un spațiu de 2500 mp pe care s-a construit această biserică de 180 mp. Și acolo – se minuna primarul să vadă – copiii noștri zburdau prin curtea bisericii bucuroși că sunt la ei acolo și e biserica lor și curtea lor.

Preoții catolici: Noi vrem să dăm câte un salariu pentru biserica românească din Pescara

La Pescara, un exemplu care merită evocat: s-a primit teren de biserică. Și au venit la punerea pietrei de temelie Arhiepiscopul de Pescara cu mai mulți preoți. Și preoții, după aceea, s-au adresat Arhiepiscopului lor și au zis așa: Noi vrem să dăm câte un salariu pentru a ajutora comunitatea românească din Pescara care nu e chiar așa de mare și pentru a sprijini un frate de-al nostru care, uite, e păstor ca și noi. Noi avem tot ce ne trebuie aici, dar el nu are.

Și au dat câte un salariu – care e în jur de 1000 euro – preoții catolici din Arhiepiscopia de Pescara – cei care au dorit. Dar s-au strâns zeci de mii de euro. S-a ajuns, cred, la vreo 70-80 mii de euro numai din partea preoților catolici din Arhiepiscopia de Pescara. Fără ca ei să aștepte ceva în schimb. Că de multe ori noi ne temem că cine-știe-ce așteaptă. Ei au făcut un gest creștinesc, în felul în care ei înțeleg frățietatea. Și nu vor avea pretenții, nu știu, la ceva întâietăți sau ceva privilegii în biserica respectivă, care acum funcționează.

Comunitatea de acolo a avansat mult mai repede cu lucrările având această susținere, la care se adaugă, desigur, sprijinul venit prin Secretariatul de Stat pentru Culte – prin implicarea Patriarhiei noastre și sprijin de la credincioșii care au muncit acolo – unii au pus un bănuț, alții au pus umărul.. Și asta ca să vorbim de istoria uneia dintre bisericuțele, dintre parohiile noastre.

Paradoxal, anul trecut, comunitatea noastră din Italia a trimis la Catedrala Mântuirii Neamului un ajutor mai mare decât în anii precedenți. Aproape dublu față de anii trecuți. Așa s-a potrivit, am rămas surprins. Nu zic asta ca să avem nu știu ce laude sau publicizări.

Zic că atunci când e vorba de solidarizare și de ajutorare a celuilalt, inimile oamenilor se deschid și devin foarte generoase.

Sursa: basilica.ro

Ultimele din categorie