Am discutat cu părintele Sergiu Păcurar despre sport și credință, despre misiunea preotului și despre cât de important este să ne descoperim vocația ca proiect de viață într-o lume animată din ce în ce mai mult de oameni care îşi doresc preformanța profesională și succesul înainte de toate.

1. În câteva cuvinte: Cine este părintele Sergiu Păcurar?

Aș începe prin a spune că sunt un om simplu, ca oricare altul. Un om care a avut o viață frumoasă și interesantă totodată. Slavă Domnului pentru toți anii de până acum!

2. Dacă ar fi să vă gândiți la copilărie, ce a fost mai întâi: fotbalul sau preoţia?

Bună întrebare. Dacă ar fi să dau timpul înapoi și să derulez întregul film al copilăriei, sigur că înaintea preoției a fost fotbalul. Un sport pe care l-am îndrăgit încă de când am început să-i înțeleg regulile și care m-a format de-a lungul vremii. Pot spune fără urmă de îndoială că datorită fotbalului sunt un om disciplinat, ambițios și perseverent în tot ceea ce îmi propun.

3. Ați fost coleg cu Adrian Mutu, pe când acesta evolua la A.S.A. Târgu Mureș. Cum percepeați atunci cariera de fotbalist?

Asemenea oricărui tânăr care are înclinație spre această zonă și vrea să evolueze în fotbal, aveam ambiții și speranțe mari. Cu atât mai mult, în momentul în care am ajuns să fiu antrenat de unul dintre cei mai mari jucători din istoria fotbalului român, așteptările mele și ale celor din jurul meu au crescut. Îmi imaginam pe atunci că voi avea o carieră prosperă, din care să nu îmi lipsească absolut nimic, însă... planurile mele nu au fost identice cu cele ale Domnului.

4. Cum s-a produs declicul? Când ați hotărât să renunțați la fotbal și să urmați o altă cale?

Declicul s-a produs în momentul în care, privind în jurul meu, am realizat cât de mare este Dumnezeu și cât de minunat este. Multe lucruri îl fascinează pe om în această lume, însă Dumnezeu a început să fie o prioritate pentru mine. A început să mă „pasioneze” mai mult decât orice altceva. Am știut că de atunci nu voi mai face altceva decât să Îl slujesc. Acesta consider că a fost momentul zero – dacă pot să îl numesc așa – iar hotărârea de a renunța la fotbal am luat-o în anul 2017, când de altfel m-am înscris la Facultatea de Teologie din Cluj-Napoca.

5. Cum sunteți privit astăzi, ca preot, de către oamenii din comunitate? Știu că ați avut un trecut promițător în domeniul fotbalului?

Dumnezeu m-a rânduit într-o comunitate de oameni harnici și vrednici de numele de creștini, în Parohia Sâmboieni din Protopopiatul Gherla! Mi-aș dori ca fiecare preot din lumea asta mare a Ortodoxiei să fie primit în comunitate așa cum am fost și eu, începând din data de 9 ianuarie a acestui an. Preotul este modelul de trăire din parohie și, de aceea, mă bucur că oamenii m-au înțeles pe deplin și că deja începem că colaborăm foarte bine, cu dragoste și ascultare. Sper să avem legătura aceasta... necontenit. Au aflat despre trecutul meu fotbalistic de la o emisiune TV la care am fost invitat; au fost uimiți, dar s-au bucurat totodată. Nu am considerat necesar să le dezvălui trecutul meu, ca să nu fie interpretat acest lucru ca o laudă.

6. Ce face părintele Sergiu Păcurar atunci când lasă reverenda? Mai jucați fotbal în timpul liber?

Îmi place să îmi umplu timpul liber cu lucruri utile, cu activități care aduc folos. Citirea Sfintei Scripturi este unul dintre lucrurile pe care iubesc să le fac și care mă pasionează dincolo de implicările pe care le are lectura la nivel pastoral. De asemenea, mărturisesc că sunt un bun casnic și mă implic și in această zonă cu drag. Urmăresc și meciurile de fotbal, mai ales pe cele ale echipe mele de suflet Steaua București, dar și pe cele din cadrul altor campionate importante ale Europei. De jucat propriu-zis, mai rar. Doar atunci când, cu diferite ocazii, mă mai întâlnesc cu colegii din facultate, și facem câte o „miuță”. Pentru cei care nu știu termenul, e vorba despre două echipe, formate din 3-5 jucători, care se organizează pe un spațiu destul de redus și, de cele mai multe ori, la porți improvizate.

7. Pentru ce ar trebui să se roage sportivii? Credeți că răspunde Dumnezeu la rugăciunile celor care își doresc victoria în diferite competiții?

Cred că sportivii ar trebui să se roage, în primul rând, pentru sănătatea lor, să le ajute Dumnezeu să nu se accidenteze. În definitiv, pentru noi toți, sportivi sau nu, sănătatea e cel mai important dar, pe care ar trebui să-l păstrăm și să-l îngrijim cum putem noi mai bine. În ceea ce privește răspunsul la rugăciunile sportivilor, aș spune că, dacă ne gândim cât de mult ne iubește Dumnezeu pe fiecare în parte, necondiționat și fără nicio urmă de interes, ar fi nedrept sa „avantajeze” pe cineva. Cred că, pe terenul de fotbal, diferența dintre două echipe o face calitatea antrenamentului și valoarea fotbalistică.

8. Cât de important este sportul în viața noastră și în ce fel credeți că ne poate influența?

Consider că sportul este o activitate mai mult decât benefică în viața fiecărui om. „Mens sana in corpore sano” este o maximă care se aplică în orice ramură a vieții noastre, în orice domeniu și la orice misiune la care am fost chemați. Evident, noi afirmăm și știm că sufletul este cel mai important, însă nici trupul nu trebuie neglijat, ținând cont de faptul că omul este constituit încă de la începuturile sale din suflet și trup. Cred că avem doar de câștigat dacă alegem să facem mișcare și dacă avem un stil de viață activ și sănătos.

9. Sunt mulți tineri care își doresc să facă o carieră în fotbal. Ce le transmiteți și cum considerați că pot descoperi dacă asta este adevărata lor vocație?

Mă bucură mereu ideea asta – că în era tehnologiei și a rețelelor sociale încă există tineri care vor să facă sport în general, nu neapărat fotbal. Celor care visează sa ajungă mari fotbaliști, le-aș transmite doar să fie serioși, perseverenți, să creadă în visul lor, dar să și muncească pentru a-l face să devină realitate. Cu siguranță, nu le va fi deloc ușor și de multe ori se vor gândi să renunțe, să facă altceva. Atunci, între antrenamente, bine ar fi să aibă câteva secunde de introspecție și să își amintească de ce s-au apucat de fotbal. Răspunsul îi va face să tragă concluziile și să își asume alegerile. Fiecare om simte înlăuntrul său dacă aparține unui sport sau nu, dacă acolo îi este locul. Nu trebuie să ne fie rușine să recunoaștem dacă menirea noastră nu mai aparține unui loc anume. Nu-i nici ușor să renunți la tot efortul din anii care au trecut, însă fericirea vine la pachet cu asumarea. Ne trebuie curaj și credință, iar Domnul ne va așeza fără niciun dubiu în locul în care trebuie să fim, de fapt, și ne va descoperi vocația.