Denia Imnului Acatist: întrebări și răspunsuri despre primul Acatist închinat Maicii Domnului

Conform rânduielii Bisericii noastre, în vinerea din săptămâna a V-a a Postului Mare, în toate lăcașurile de cult se săvârșește Denia Imnului Acatist. Din punct de vedere liturgic, această slujbă face parte din rânduielile specifice Postului Paștilor, menite să-l pregătească pe credincios pentru întâmpinarea cu vrednicie a Patimilor și a Învierii Domnului. Despre profunzimea rugăciunii în sine, dar și despre istoria și structura acestei compoziții care dă expresie, în formă poetică, învățăturii Bisericii cu privire la Maica Domnului, am discutat cu Alexandru Prelipcean, asistent universitar în cadrul Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iaşi şi doctor în teologie al Universităţii din Bucureşti.

1. Ce înseamnă cuvântul „acatist”?

Tradus mot-à-mot din limba greacă, acest cuvânt înseamnă „a sta în picioare” (a-kathizo). Cu alte cuvinte, acatistul este cântarea la care credincioşii stăteau în picioare, după cum indică chiar de două ori Sinaxarul cuprins în cadrul Deniei Imnului Acatist: „[Bizantinii] l-au numit Acatist, pentru că întregul popor şi clerul Constantinopolului au cântat atunci acest imn stând în picioare”.

2. Ce este Imnul Acatist și în ce context istoric a apărut?

Imnul Acatist – unul şi acelaşi cu Acatistul Bunei Vestiri –  era încă de la început un imn de laudă şi de mulţumire închinat Născătoarei de Dumnezeu pentru ajutorul oferit bizantinilor în lupta lor împotriva persanilor. Dacă vom urmări cu atenţie indicaţiile sinaxariale vom înţelege, desigur, şi contextul istoric în care apare acest imn „cântat în picioare”, cu o singură observaţie: după cum citim în textul sinaxarial, instaurarea acestui Imn Acatist în lumea creştină s-a făcut în urma câtorva victorii răsunătoare ale bizantinilor împotriva popoarelor migratoare, cu sprijinul Fecioarei Maria.

În mod cert, Sinaxarul lui Nechifor Calist Xanthopol se referă la victoria împotriva perşilor din vremea împăratului bizantin Heraclie. Astfel, în urma biruinţei din anul 626, poporul, conştientizând asupra marelui ajutor oferit de Fecioara Maria, a făcut privegheri şi a cântat toată noaptea acest Imn închinat Maicii Domnului. Al doilea eveniment din istoria apariţiei acestei sărbători este victoria din timpul împăratului Constantin al IV-lea Pogonatul, după asediul arabilor asupra Constantinopolului, care a durat şapte ani (672-678). A treia victorie bizantină, tot împotriva arabilor (mahomedanilor), a avut loc în anul 718, sub conducerea împăratului Leon al III-lea Isaurul/ Sirianul.

Elementul comun întâlnit în cadrul acestor victorii răsunătoare ale bizantinilor în faţa duşmanilor stă într-o procesiune anterioră biruinţei cu icoana Maicii Domnului, cu icoana cea nefăcută de mână a lui Hristos, cu lemnul Sfintei Cruci, la care participau patriarhul şi credincioşii capitalei Imperiului bizantin.   

3. Cine este autorul acestei rugăciuni? A păstrat istoria bisericească detalii referitoare la biografia sa?

Un răspuns ferm şi sigur cu privire la această interogaţie nu poate fi oferit nici astăzi, deşi există cercetători care înclină balanţa spre diverse opinii, pe care le consideră definitorii. Cert este că textul sinaxarial al lui Nichifor Calist Xanthopol nu aminteşte nicăieri de vreun autor posibil pentru acest Imn. Cercetarea contemporană, care nu a ajuns încă la un numitor comun, plasează ca posibili autori pe patriarhii Serghie şi Gherman sau pe Roman Melodul. Desigur, nu au fost scoase din calcul nici epoca Sinoadelor III şi IV Ecumenic sau personaje precum Proclu al Constantinopolului ori Vasile al Seleuciei. Au existat, desigur, şi voci singulare, precum cea a lui C. Oikonomos, care a atribuit acest Imn chiar lui Apolinarie al Laodiceii, deşi acest fapt este improbabil, sau cea a lui Quercius, care susţinea paternitatea Imnului ca fiind a imnografului George Pisidul.

În plus, ar trebui să ne întrebăm logic: cum putea să se compună în aceeaşi zi cu victoria împotriva persanilor un Imn care a fost cântat toată noaptea de către popor, stând în picioare? Nu avem oare de-a face aici cu o compoziţie imnografică precedentă, sub formă de condac, care putea să-l aibă drept autor pe Sfântul Roman Melodul, „inventatorul condacului”? Nu purta oare acest titlu şi nu reflecta atât de bine teologia închinată Maicii Domnului? Deşi, în aparenţă, răspunsurile pot fi foarte uşor de dedus, la prima interogaţie găsirea răspunsului „perfect” pare a fi imposibilă!

Poate că cel mai corect ar trebui să se vorbească astăzi despre o „paternitate multiplă”. Cu alte cuvinte, Imnul a avut parte o conturare iniţială mult mai timpurie de epoca împăratului Heraclie, că are influenţe de sorginte siriacă (este dovedit că anumite versuri provind dintr-un imn efremian), că are în vedere teologia mariologică dezvoltată după Sinodul al III-lea Ecumenic din 431 şi că a primit „desăvârşirea” în epoca bizantină a Sfântului Roman Melodul. Teoria este deschisă cercetării!

4. Care este alcătuirea structurală a Imnului?

Imnul conţine 24 de strofe, care sunt separate de specialişti în două secţiuni egale: partea narativă şi partea teologică, care dezvoltă relaţia dintre Maica Domnului, Hristos-Fiul ei şi mântuirea omului. În mod cert, partea narativă se inspiră din limbajul lucanic şi mateian, amintind evenimentele de la Buna Vestire până la prezenţa Domnului în templu, la vârsta de 12 ani. Partea a doua dezvoltă în mod special importanţa întrupării Cuvântului lui Dumnezeu în sânul Fecioarei. Desigur, trebuie amintit aici că strofele pare, cu refrenul Aleluia, se referă la Persoana lui Hristos, în timp ce strofele impare, cu refrenul Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară!, au o raportare mariologică.

În traducerea românească a Imnului Acatist avem 13 condace (cu finalul Aleluia) şi 13 icoase (care indică la final refrenul: Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară!), deşi primul condac (de fapt, prooimionul „Apărătoare Doamnă”) subliniază acest refren.

5. Imnul Acatist prezintă și o particularitate literară deosebită: unirea strofelor printr-un acrostih alfabetic. Ce înseamnă acest lucru și de ce a ales autorul un astfel de procedeu poetic?

Acrostihul este un „joc compoziţional” ce îmbină iniţialele versurilor sau ale strofelor cu tema poemului şi este întrebuinţat în imnografie sub mai multe forme (alfbetic, onomastic). În cadrul Imnului Acatist, imnograful se foloseşte de acrostihul alfabetic. Ce presupune acest lucru? Că avem, desigur, 24 de strofe, ale căror început este corespunzător literelor alfabetului grecesc, compus din 24 de litere. Cel mai probabil, poetul bizantin a urmărit să redea în text şi armonia matematică, iar imaginile pe care le-a folosit în fiecare strofă să devină accesibile memoriei fiecărui credincios care participa la acest Imn.

6. Care sunt valenţele fundamentale ale teologiei ortodoxe reflectate în textul Imnului Acatist?

Imnul în sine este o lucrare dogmatică ce reflectă tradiţia mariologică a Părinţilor Bisericii anteriori poetului bizantin. Trebuie luate în calcul aici contextul Sinodului III Ecumenic de la Efes (431), controversa privind termenul „Născătoare de Dumnezeu” (Theotokos), termen propus de Sfântul Chiril al Alexandriei în disputa lui cu Nestorie, cinstirea Maicii Domnului în Bizanţ, alături de omiliile închinate Fecioarei Maria de către marii predicatori ai Bisericii, precum episcopul Vasile al Seleuciei şi patriarhul Proclu al Constantinopolului. Terminologia Imnului indică cert faptul că autorul nu este preocupat să selecteze teme teologice preferenţiale şi specifice epocii sale, ci exprimă dogma Bisericii, făcându-o accesibilă prin intermediul poeziei, auditoriului. Este vizibil cum Fecioara Maria apără Taina Sfintei Treimi şi cum ea a născut pe Dumnezeu-Cuvântul, Cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi. Ceea ce S-a zămilislit şi S-a născut din pântecele Fecioarei nu este un simplu om sau cel mai mare dintre oamenii care au vieţuit pe pământ, ci Cuvântul lui Dumnezeu Întrupat.

Maica Domnului contribuie, aşadar, la unitatea celor două firi în Persoana lui Hristos. Imnul se opune şi opiniilor eretice, mai cu seamă celor de natură nestoriană, că unul este Hristos şi altul este Dumnezeu-Cuvântul. Cu alte cuvinte, ereticii nu vedeau în Hristos pe Dumnezeu-Cuvântul Care S-a făcut om pentru mântuirea neamului omenesc. Or, imnograful indică în permanenţă realitatea că Hristos este Însuşi Dumnezeu-Cuvântul, Care S-a sălăşluit în „pântecele Fecioarei”, fără ca acest mod al sălăşluirii Sale să fie vreodată cuprins şi înţeles de mintea umană finită.

7. Ne puteți oferi un exemplu de interpretare a unei structuri teologice din cuprinsul Imnului?

Aş lua drept paradigmă ermineutică versetul „Având Fecioara în pântece pe Dumnezeu primit” din strofa a cincea din originalul grecesc (în traducerea românească, versetul se regăseşte în icosul al 3-lea). La o primă lectură, versetul indică relaţia strânsă dintre Fecioara, care a primit în pântece a doua Persoană a Sfintei Treimi, şi Dumnezeu-Cuvântul Care sălăşluieşte în Fecioara Maria. Pântecele devine, deci, un loc al întâlnirii dintre creat şi Necreat, dintre zidire şi Ziditor, dintre finit şi Infinit, dintre firea cea căzută şi firea care ridică pe cea căzută, prin asumarea în sine. Poate că versetul nu pare a avea o mare încărcătură teologică, dar substratul filologic subliniază contrariul. Imnograful foloseşte termenul „vas dumnezeisc” (theodohon) care, aşa cum ştim, era folosit de Nestorie, exponent al Şcolii teologice antiohiene şi episcop al Constantinopolului, declarat eretic la Sinodul din Efes.

Oare faptul că autorul Imnului foloseşte un termen provenit de la un eretic poate naște o îndoială cu privire la conţinutul teologic ortodox al Imnului Acatist? Oare nu ştia poetul bizantin despre provenienţa acestui termen care se opunea, în mod cert, formulei „Născătoare de Dumnezeu” (Theotokos), propusă de Sfântul Chiril al Alexandriei? Cu siguranţă că ştia despre aceste realităţi şi subtilităţi teologice, însă credem că scopul utilizării acestui termen prin care se desemna pântecele Fecioarei a fost cel de a sublinia din nou universalitatea conţinutului teologic. Cu alte cuvinte, autorul nu caută să devină partizanul vreunei Şcoli teologice, ci să sublinieze şi să accentueze ceea ce a fost gândire teologică ortodoxă chiar și la un eretic. Imnograful pune, deci, în relaţie „vasul dumnezeiesc” (termen al Şcolii antiohiene) şi pe Fecioara, care este „Născătoare de Dumnezeu”. Prin urmare, Fecioara este „vasul” în care S-a sălăşluit Logosul dumnezeiesc, „vasul” care s-a sfinţit prin această sălăşluire sfântă, fiind, în acelaşi timp, „Născătoare de Dumnezeu”, căci ceea ce S-a născut din ea este realmente Dumnezeu-Cuvântul.     

Vedem, deci, cum analiza filologică poate ajuta la descoperirea valenţelor teologice şi cum imnograful bizantin trece de disensiunea Şcolilor teologice (alexandrină vs. antiohiană) pentru a reflecta valoarea ecumenică, adică universală, a Întrupării Cuvântului lui Dumnezeu, Care om S-a făcut pentru întregul neam omenesc.

8. Ce ne puteți spune despre reprezentarea iconografică a Imnului Acatist pe zidurile exterioare ale mănăstirilor din zona Moldovei?

Cu siguranţă, reprezentarea iconografică a evenimentelor discutate în cadrul Imnului Acatist pe zidurile exterioare ale multor biserici din zona de nord a Moldovei (astăzi Bucovina), precum la Mănăstirile Moldoviţa, Humor, Probota, Baia, Arbore sau chiar în pronaosul unor biserici, cum este cazul bisericii de la Părhăuţi, contribuie şi mai mult la acest caracter universal pe care-l are cultul Maicii Domnului în lumea creştină. Pe de altă parte, poate fi vorba aici şi despre o reamintire a ajutorului divin pe care numeroşi creştini, inclusiv poporul român şi conducătorii lui, de-a lungul vremii, l-au primit prin mijlocirile Fecioarei Maria.    

9. De ce a rânduit Biserica citirea lui în această perioadă?

Tocmai ca să ne readucă aminte de Maica Domnului – mijlocitoare între om şi Dumnezeu. De fapt, întreaga imnografie triodală se referă la acest aspect şi la rolul bivalent pe care-l joacă Născătoarea de Dumnezeu: ea este Maica lui Dumnezeu, a lui Hristos Care ne-a mântuit dar, în acelaşi timp, este Maica noastră, a tuturor, Eva cea nouă prin care a venit mântuirea. „Sfârşitul se apropie” şi spre acest sfârşit înaintăm, avându-o ajutor şi mijlocitoare pe Fecioara Maria „cea bună”, care L-a născut pe Fiul lui Dumnezeu „Cel bun din fire”.

De la același autor

Ultimele din categorie