Un creștin în vacanţă - copil, tânăr fiind - trebuie să-şi iubească părinţii, să le arate că venirea lui în vacanţă nu este doar ca să-şi odih­nească neuronii pentru a înfrunta noi şi noi sesiuni, noi şi noi examene. El trebuie să înţeleagă că, până la urmă, e mai de preţ zâmbetul mamei că ai curăţat de pene găina împreună cu ea decât faptul că i-ai explicat la masă teore­ma lui Pitagora sau mai ştiu eu ce alte deviaţii - pardon, devieri matematice - şi celelalte toate de felul acesta. Că părinţii în niciun caz nu au nevoie de aroganţa noastră de puştani care stăm în clădiri pe care ei nici nu le-au visat, care le mâncăm banii pentru care au murit şi au înviat, şi mai şi trăim în tot soiul de angoase existenţiale. De exemplu: N-am apă caldă la cămin! Vai de mine! Exis­tenţial! Fundamental! Eu nu zic că nu-i, dar nu-i capătul lumii. Or întoarcerea către casă trebuie să o faceţi cu toată smerenia unor copii. Lăsaţi conserva de roşcove când ple­caţi acasă. Vor fi destui în vacanţă care vor gusta din ele, staţi liniştiţi! Voi, acasă, mergeţi şi repriviţi-vă părinţii, redescoperiţi-vă prietenii, revedeţi-vă pădurile, pâraiele, pietrele, toate lucrurile care, într-un fel sau altul, au con­stituit viaţa voastră până să începeţi să faceţi pe deştepţii. Pe când eraţi înţelepţi, le vedeaţi pe toate acestea. Acum, nici nu mai ştiţi pe ce stradă locuiaţi acasă.

(Preot Conf. Dr. Constantin Necula, Creștinism în vacanță, Editura Agnos, Sibiu, 2011, pp. 98-99)