Doamna Coca Tzanakaki, locuitoare, din 1959, a oraşului Johannesburg (202 Mastroosberg c/r Twisr Ockerce sts Hillbrow), din Africa de Sud, ne istoriseşte:

„Sunt originară din Creta (Irakleion), iar soţul meu din Retimnon. În Africa de Sud am ajuns datorită meseriei soţului meu. De câţiva ani însă, acesta suferea de o formă gravă de flebită şi a trebuit să fie internat în spital. Faza înaintată a bolii, la ambele picioare, nu mai permitea nici măcar intervenţia chirurgicală. Mai mult, în septembrie 1965, s-a depistat că suferă şi de plămâni, în stare foarte avansată, din cauza meseriei pe care o practicase şi a mediului toxic în care fusese nevoit să lucreze. Era chimist.

De atunci a rămas sub observaţia celor mai buni medici, profesori specialişti, fiind supus la tot felul de analize şi tratamente medicale. Din păcate, nu reuşeau nici să-i îmbunătăţească situaţia, nici să oprească avansarea bolii. Astfel, viaţa sa ajunsese dependentă de o continuă respiraţie artificială, cu ajutorul aparatelor cu oxigen şi în acelaşi timp, trebuia să ia câte opt pastile diferite, de patru ori pe zi.

Ca şi creştini ortodocşi ce suntem, ne-am rugat amândoi la Dumnezeu, la Mântuitorul Iisus Hristos, la Maica Domnului şi la toţi sfinţii ca să se facă bine, deoarece deja numai o putere dumnezeiască mai putea să îl salveze din situaţia în care se afla. Deja şi inima sa era atacată de această boală necruţătoare, fiind exagerat de mărită.

Pe 1octombrie 1967, soţul meu a început să tuşească şi să elimine sânge din plămâni. A fost din nou internat în altă clinică. Avea dureri îngrozitoare, mai ales în partea stângă. A fost chemat un alt specialist, profesorul cardiolog de origine greacă Moutsoulas.

Din analizele pe care i le-a făcut, a reieşit că soţul meu era într-o situaţie critică. Din nou l-au cuplat la oxigen, alte medicamente, injecţii şi aşa mai departe.

Timp de trei zile a fost ţinut sub observaţie de doctorul grec, după care acesta a trebuit să plece la un congres medical din străinătate. L-a lăsat în grija medicului nostru de familie.

L-a consultat apoi profesorul cardiolog Fuller, o altă eminenţă a suferinţelor de inimă şi plămâni. Acesta a recomandat să i se ia sânge, la fiecare două zile câte o jumătate de litru.

Eu mă găseam tot timpul lângă el, disperată şi necăjită, dar nu încetam totuşi să mă rog în tăcere către Bunul Dumnezeu şi către sfinţii noştri.

Doar seara plecam de lângă el, ca să-l iau pe copilul nostru, în vârstă de doar trei ani şi jumătate, pe care îl lăsam toată ziua în grija unei familii foarte cumsecade de greci, ce stăteau şi ei în acelaşi bloc cu noi.

Zilele treceau pline de durere. S-a întors doctorul Moutsoulas din străinătate, dar nimeni nu îmi putea da absolut nici o speranţă. Soţul meu se stingea încet, în fiecare zi, văzând cu ochii.

Pe 17octombrie 1967, pe la ora şase dimineaţa, în timp ce mă găseam acasă, a sunat la mine doamna la care îmi lăsam copilul şi mi-a spus să mă duc de urgenţă la spital deoarece soţul meu avusese o noapte foarte grea. Am fugit într-un suflet. Mi se înmuiaseră picioarele şi am apucat doar să o rog să-l sune pe părintele enoriei.

La spital ce să văd? Soţul meu era în ultimul stadiu. Faţa şi mâinile căpătaseră culoarea morţii, gemea şi agoniza.

Cu toate acestea, nu m-am pierdut deloc în faţa acestei privelişti cutremurătoare. Parcă o putere dumnezeiască mă susţinea, îndemnându-mă să mă duc la dulăpiorul de lângă patul său şi să scot de acolo cele două sticluţe de ulei sfinţit şi două iconiţe mici, rotunde, care se purtau agăţate în piept. Una era cu Bunavestire, iar cealaltă cu Sfântul Nectarie. Le adusesem la ultima noastră călătorie în Grecia.

I-am uns buzele cu uleiul sfinţit şi l-am însemnat cu semnul Sfintei Cruci, cu cele două mici iconiţe, invocând în acelaşi timp ajutorul Maicii Domnului şi al Sfântului Nectarie. După câteva minute a venit doctorul, s-a mai uitat un pic la el şi m-a privit cu tristeţe, fără nici o speranţă. I-am spus că l-am chemat pe părintele ca să-i acorde ultima asistenţă, să-l împărtăşească şi mi-a spus că am făcut foarte bine. Cum stăteam de vorbă, iată că venise şi părintele Karaianis. Când l-am văzut, am izbucnit în plâns şi i-am sărutat mâna. I-am spus:

- Veniţi, părinte, soţul meu este pe moarte.

Eram foarte tulburată şi mă rugam la Dumnezeu să aibă milă de mine şi de copilul meu.

În aceeaşi după-amiază doctorul îmi spusese, de faţă fiind şi o verişoară a soţului meu care venise de la Jermiston, că soţul meu mai avea cam o jumătate de oră de trăit sau cel mult trei ore. Atunci l-am întrebat:

- Doctore, dar de ce se întâmplă aceasta, ce are în definitiv, cancer, leucemie, tuberculoză?

Mi-a răspuns:

Doamnă, este foarte grav, plămânii săi sunt complet uscaţi, iar inima sa este atât de mărită, că este imposibil să se mai micşoreze la loc. Credeţi-mă, din punct d vedere ştiinţific, am făcut tot ce se putea ca să îl ajutăm; din păcate numai o minune îl mai poate salva.

Atunci l-am întrebat:

Credeţi şi dumneavoastră, doctore, că se pot întâmpla minuni?

Mi-a răspuns:

Orice om de ştiinţă adevărat crede că se pot întâmpla şi minuni. Când noi şi ştiinţa, cu mijloacele pe care le deţinem astăzi, nu putem salva un pacient, aceasta poate veni din partea unei puteri dumnezeieşti.

Au trecutapoi şi acea jumătate de oră şi cele trei ore şi toată noaptea, fără ca soţul meu să treacă la cele veşnice. Eu mă rugam lângă el şi în adâncul inimii parcă simţeam o întărire, o putere. Dimineaţa, o minune! Soţul meu a deschis ochii, s-a înviorat un pic la faţă şi a cerut să mănânce ceva. Slavă Dumnezeului Celui Preaînalt, Maicii Domnului şi Sfântului Nectarie!

Trebuie să mai menţionez aici că fusesem în Eghina şi ne închinasem la moaştele Sfântului Nectarie, iar soţul meu era chiar nepot al maicii Singhitiklia, care trăise pe vremea sfântului, iar noi ne-am informat atât de bine despre puterea sa vindecătoare şi mai ales despre multele minuni săvârşite. Cumpărasem acele iconiţe şi uleiul sfinţit ca orice închinător, dar nu erau publicate pe atunci cărţi care să se refere la minunile şi la numeroasele vindecări făcut de Sfântul Nectarie. Ceea ce făceam eu la spital, ungând pe soţul meu cu acel ulei sfinţit şi însemnându-l cu icoana sfântului, era pornit din simplul sentiment de evlavie şi din credinţă. Abia mai târziu avea să-mi pice în mână cartea despre Sfântul Nectarie şi să aflu astfel despre multele sale minuni.

Zilele au trecut cu greutate una după alta şi în cele din urmă, soţul meu a fost transferat, pe 21 octombrie, la Spitalul Central din Johanesburg. Situaţia se îmbunătăţise cât de cât, sau mai bine spus era stabilă. Eu însă continuam să trec prin nesfârşite chinuri. Sufeream pentru el şi totuşi nu-mi pierdeam speranţa în Bunul Dumnezeu, rugându-mă neîncetat.

Au trecut două săptămâni. Una dintre cunoştinţele  noastre, venind în vizită la soţul meu şi văzându-mă că îl însemnez cu iconiţa Sfântului Nectarie, m-a intrebat dacă am citit cartea care apăruse recent, despre minunile săvârşite de acest mare sfânt. I-am spus că nu şi am rugat-o să mi-o aducă să o citesc. Mi-a adus-o şi cu mare nerăbdare am început să o citesc. Citeam şi plângeam şi credinţa mea se întărea din ce în ce mai mult. Am început pe parcursul zilei să îi povestesc din ea şi soţului meu. Mă asculta cu mare atenţie. A treia zi mi-a cerut să citească singur din ea. Nu îmi venea să cred, văzându-l atât de întărit şi am început să dau slavă lui Dumnezeu şi Sfântului Nectari e

Şi într-adevăr, a început să o citească singur. O, Doamne, e minune! Situaţia sa se îmbunătăţea simţitor şi mi-a spus că va da comandă să se facă o piesă din aur, reprezentând un corp omenesc, pe care o va duce la icoana sfântului dacă se va face bine. I-am spus emoţionată că vom face şi pentru mine acelaşi lucru. L-am încurajat să creadă din toată inima în puterea sfântului şi să fie sigur că se va vindeca.

Începând cu zilele următoare, profesorii, doctorii, asistentele şi chiar şi ceilalţi bolnavi au rămas fără grai în faţa celor care aveau să se întâmple. Au început să-i facă radiografii de cinci ori pe zi, câte patru fotografii mari, se ţineau consilii, erau chemaţi şi alţi specialişti. Radiografiile arătau că soţului meu i se dezvoltau plămânii! Nimeni nu putea să dea nici o explicaţie ştiinţifică.

Respiraţia sa a început să se îmbunătăţească din ce în e mai mult, în fiecare zi. Pe 9 noiembrie, de ziua sfântului Nectarie, doctorii m-au anunţat că peste zece zile cel mult soţul meu va putea fi externat. Aşa s-a şi întâmplat. Vă imaginaţi bucuria pe care am simţit-o. Mulţumesc Ţie, Milostive Doamne şi Sfântului Nectarie pentru toate!

Înainte de a ieşi din spital a venit la soţul meu un medic evreu. L-a întrebat cine este sfântul reprezentat în iconiţa pe care o purta prinsă la pieptul său. Soţul meu i-a explicat că este un mare sfânt care se numeşte Nectarie, un mare doctor ce a vindecat orice fel de suferinţe şi care l-a vindecat şi pe el. I-a arătat apoi cartea cu minunile săvârşite de sfânt şi alte icoane care îl reprezentau ca arhiereu. După ce l-a ascultat cu atenţie, la plecare, medicul a spus murmurând:

- Într-adevăr, aceasta este credinţa cea vie...! Slăvit să fie Bunul Dumnezeu şi marele nostru binefăcător, Sfântul Nectarie!

După o perioadă de revenire, deplin sănătos, soţul meu a putut să-şi reia serviciul, evitând totuşi mediul toxic în care lucrase. Ne-am hotărât să ajungem cât mai grabnic din nou în Grecia, spre a aduce jertfa şi mărturia noastră la icoana Sfântului Nectarie. De asemenea, am trimis istorisirea acestei minuni spre a fi publicată în periodicul «Sfânta Marina», aşa încât să fie cunoscută şi această minune de către lumea întreagă, spre slava şi cinstirea de către toţi a Sfântului Nectarie.

Îi vom mulţumi pe tot restul vieţii pentru că a arătat mila sa faţă de noi, păcătoşii şi nevrednicii, şi nu vom înceta să mărturisim în faţa oamenilor darul de viaţă pe care ni l-a făcut!

(Diac. drd. Morlova Nicușor, Sfântul Nectarie Taumaturgul, Editura Egumenița, pp. 138-143)