Duminica a 6-a din Post (Ev.: Ioan 12, 1-18)

Intrarea Domnului în Ierusalim

 

12, 1 La casa lui Lazăr în Betania

Mielul fără pată

(In. 12, 1) Deci, cu şase zile înainte de Paşti, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morţi.

Mijlocitorul dintre Dumnezeu şi om, omul Iisus Hristos(1 Timotei 2, 5), Care a venit pe pământ din cer pentru a suferi pentru mântuirea lumii, pe când timpul pătimirilor Sale se apropia, a dorit să se retragă în împrejurimile locului de pătimire. Chiar şi prin aceasta, avea să fie limpede că El nu va suferi fără voie, ci din proprie voinţă… A dorit să vină cu cinci zile înainte de Paşti (Ioan menţionează că erau şase zile înainte de Paşti şi că Hristos ar fi plecat spre Ierusalim în ziua următoare, după cina cu Lazăr – n.tr.)… pentru ca prin aceasta să le poată arăta încă odată că El era Mielul cel nevinovat care ridică păcatele lumii. S-a poruncit ca mielul pascal, prin a cărui jertfire oamenii din Israel au fost eliberaţi din sclavia Egiptului, să fie ales cu cinci zile înainte de Paşti, adică în a zecea zi a lunii (Ieşirea 12,3) şi jertfit în cea de-a paisprezecea zi a lunii.

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelie 2, 3, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

Dovada învierii lui Lazăr

(In. 12, 1) Deci, cu şase zile înainte de Paşti, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morţi.

Iisus a mers în Betania. El, nu a mers în Ierusalim, pentru că dacă ar fi apărut deodată în faţa evreilor, ar fi putut să le aprindă furia, ci a lăsat ca zvonurile că este atât de aproape să liniştească treptat asprimea furiei lor. El mănâncă cu Lazăr, reamintindu-le celor care i-au văzut, de puterea Lui dumnezeiască. Şi spunându-ne nouă aceasta, evanghelistul ne arată că Hristos nu dispreţuieşte Legea. Acesta este şi motivul pentru care textul menţionează că a fost a şasea zi înainte de Paşti, când trebuia ca mielul să fie cumpărat şi ţinut până în a paisprezecea zi. Aceasta este ziua când mănâncă cu Lazăr şi prietenii săi, făcând aceasta poate pentru că nu era o obişnuinţă specifică Legii, ci dintr-o veche tradiţie, ca evreii să aibă o mică adunare cu o zi înainte de luarea mielului, pentru ca, după ce mielul a fost dobândit, ei să se poată dedica, din acel moment până la sărbătoare, postului (sau unei mai puţine cantităţi de mâncare) şi curăţirii.

Domnul, prin urmare, este înfățișat dând cinste chiar şi acestor obiceiuri ale sărbătorii. Şi cu uimire, evanghelistul spune că cel care a fost patru zile mort, a mâncat cu Hristos, pentru a ne reaminti de puterea Sa dumnezeiască, și adaugă că Marta, din dragoste pentru Hristos, a ajutat şi a slujit la masă.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan 7, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

Întipărirea momentului învierii lui Lazăr

(In. 12, 1) Deci, cu şase zile înainte de Paşti, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morţi.

Fiind sigur de slava învierii săvârşite, Iisus a venit prima dată în Betania, un orăşel lângă Ierusalim, unde era Lazăr, cel pe care-l înviase din morţi. Apoi a mers în Ierusalim, unde avea să pătimească şi să învieze din morţi. El a mers în Ierusalim pentru a muri acolo, dar în Betania a mers pentru ca ridicarea lui Lazăr din morţi să fie şi mai adânc întipărită în memoria fiecăruia.

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 2.4, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

12, 2 Marta slujeşte în prezenţa lui Lazăr

Slujirea credincioasă a Mariei şi a Martei

(In. 12, 2) Şi I-au făcut acolo cină şi Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce şedeau cu El la masă.

Însăşi Marta avea mare grijă de servirea la masă, slujind lui Hristos cu toată inima sa. Maria stătea la picioarele lui Iisus şi le săruta… Hristos le priveşte pe amândouă cu ochii Săi dumnezeieşti şi Se veseleşte şi Se bucură de curăția modului lor de viaţă şi de jertfa slujirii lor neprihănite pentru El.

(Sfântul Atanasie cel Mare, Omilie la Învierea lui Lazăr, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

Maria îşi îndreaptă slujirea către Dumnezeu

(In. 12, 2) Şi I-au făcut acolo cină şi Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce şedeau cu El la masă.

Şi Marta slujeaindică limpede faptul că masa s-a desfăşurat în casa ei, pentru că L-au primit pe Iisus ca pe Cel iubit şi drag. Totuşi, unii spun că s-a desfăşurat în altă casă. Maria nu a slujit la masă pentru că era ucenică (Sfântul Ioan Gură de Aur vorbea de apostolatul Mariei, centrat pe atitudinea sa spirituală înaintea Domnului în contrast cu preocupările mai lumeşti ale Martei. Ambele i-au slujit lui Iisus ca ucenice, dar în feluri diferite – n.tr.). Aici, din nou, ea a acţionat într-o manieră mai duhovnicească. Căci nu a slujit ca şi cum ar fi fost invitată, nici nu a slujit tuturor la fel, ci şi-a îndreptat cinstirea doar către Iisus şi s-a apropiat de El nu ca şi de un om, ci ca de Dumnezeu.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 65, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

Lazăr viu şi luând masa

(In. 12, 2) Şi I-au făcut acolo cină şi Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce şedeau cu El la masă.

Aceasta a fost o dovadă a autenticităţii învierii lui Lazăr, ca după mai multe zile, să mănânce și să trăiască în continuare.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 65, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

Lazăr privilegiat să mănânce cu Hristos şi Tatăl

(In. 12, 2) Şi I-au făcut acolo cină şi Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce şedeau cu El la masă.

Aţi văzut această cinstire publică, aceea că Lazăr a fost dintre cei care s-au sprijinit pe Iisus. Aţi văzut nu doar că i-a dăruit din nou viaţa şi l-a scos din mâna morţii, dar totodată i-a dăruit lui această mare cinste de a mânca cu El la cină. O, această mare dragoste pe care Dumnezeu o dăruieşte acelora care Îl iubesc şi ţin poruncile Lui! De altfel, aţi văzut bunăvoinţa bine împlinită. Lazăr se sprijinea [se vorbește aici de obiceiul preluat de la persani și caldei, de a sta întinși atunci când mâncau, sprijiniți în cotul stâng – n.red] și mânca cu Iisus. Pentru că Iisus se bizuia pe apostolii săi [ca să mănânce şi să bea] cu omenirea… Lazăr, pe de altă parte, spune Iisus, a mâncat şi a băut cu Tatăl Meu. Vino la Mine, Lazăre, şi Eu îţi voi lua mirosul cel rău, care este în trupul tău, peste care a domnit moartea, şi îţi voi da ţie mireasma cea dulce. Vezi, Mă voi duce la Ierusalim şi toată lumea te va vedea mergând cu Mine în acest trup în care ai dormit în mormânt timp de patru zile. Pe urmă ți-am dat viaţă, pentru că, din nou, cu adevărat tu le-ai slujit celorlalți. Căci, potrivit măsurii cu care măsoară cineva, îi va fi și lui măsurat.

(Sfântul Atanasie cel Mare, Omilie la Învierea lui Lazăr, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

12, 3a Care Marie Îl unge pe Iisus?

Cine este această Marie?

(In. 12, 3) Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului.

Se pare că există o mare asemănare şi o anumită legătură în ceea ce privește această femeie în scrierile celor patru evanghelişti. Totuşi aş putea spune celor care cred că toţi au scris despre aceeaşi femeie: crezi că aceeaşi femeie care a turnat untdelemn pe capul lui Iisus, aşa cum Matei şi Marcu au relatat, a uns de asemenea şi picioarele cu untdelemn (sau mir), aşa cum au relatat Luca şi Ioan?

Însă nu este posibil ca evangheliştii să se fi contrazis unul pe altul în relatarea despre aceeaşi femeie, dat fiind faptul că ei erau pe deplin în aceeaşi înţelegere, acelaşi duh şi în acelaşi gând şi ei căutau să slujească bunăstării Bisericii. Dar dacă cineva crede că este aceeaşi femeie în Luca şi Ioan, să ne spună nouă dacă Maria era femeia despre care se spune, în Evanghelia după Luca, că era o păcătoasă din cetate care, aflând că Iisus a venit în casa unui fariseu, a adus un alabastru cu mir şi stătea la picioarele Lui, plângând și spălându-I-le cu lacrimile sale.

Este de necrezut să se fi spus despre Maria, pe care Iisus o iubea, sora Martei, care a ales partea cea bună, că ar fi fost o păcătoasă a cetăţii. Şi despre femeia care, potrivit lui Matei şi lui Marcu, a turnat mirul de preţ pe capul lui Iisus, nu este scris că era păcătoasă. Dar ea, care, potrivit lui Luca este descrisă ca păcătoasă, nu a îndrăznit să se apropie de capul lui Hristos, ci i-a spălat picioarele – ca şi cum abia merita doar picioarele Lui – cu lacrimile ei de durere care au izvorât pocăinţă sinceră și i-au adus mântuirea. 

Femeia din Evanghelia după Luca, se tânguie şi plânge mult pentru a putea spăla picioarele lui Iisus. Dar aceea care potrivit lui Ioan este Maria, este prezentată nu ca o păcătoasă, nici plângând. Atunci, probabil că cineva ar putea spune că sunt patru femei diferite prezentate de evanghelişti. Dar mai degrabă sunt de acord cu faptul că sunt trei. A fost una despre care Matei şi Marcu au scris într-o concordanţă deplină. A fost de asemenea și femeia despre care a scris Luca, pe când Ioan a scris totuşi despre alta, diferită de cealaltă femeie, nu doar prin ceea ce s-a spus despre mir, dar și pentru că Iisus le iubea pe Maria şi Marta – cu toate că şi despre ea este scris că a fost în Betania, la fel ca și femeia din Matei şi Marcu.

(Origen, Comentariu la Matei 77, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

Concordanţa este menţinută

(In. 12, 3) Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului.

Concordanţa este menţinută aici între cei trei evanghelişti: Matei, Marcu şi Ioan. Nu există îndoială că au înregistrat aceeaşi întâmplare în Betania. Aceasta este ocazia când ucenicii, aşa cum au menţionat cei trei, au murmurat și ei împotriva femeii, aparent din cauza risipirii acestui preţios mir. Mai este și următorul fapt, acela că Matei şi Marcu ne spun că mirul a fost turnat pe capul Domnului, pe când Ioan spune că a fost turnat pe picioarele Lui. Se poate arăta că aceasta nu implică nici o contradicţie dacă aplicăm principiul… că, deși evangheliştii relatează fiecare un singur fapt, noi trebuie să considerăm fiecare caz real, să considerăm că ambele lucruri au fost elemente din întâmplarea reală. În același fel, concluzia noastră privitoare la pasajul de față ar trebuie să fie aceea că femeia a turnat mirul nu doar pe capul Domnului, ci şi pe picioare.

(Fericitul Augustin, Armonia Evangheliei 2, 79, 155, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba și Lucian Radu)

 

Ea nu a avut îndrăzneala să-I ungă prima dată capul

(In. 12, 3) Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului.

Vedeţi smerenia acestei femei sfinte? Ea nu I-a uns capul, ci picioarele. Abia pe urmă Îi unge și capul. Aşadar, prima dată Îi spală picioarele, apoi capul. Dar ea începe cu picioarele pentru a fi găsită demnă de a-I unge capul. Căci acei care sunt smeriţi, aşa cum este scris, vor fi înălţaţi şi cei care se înalţă pe sine vor fi smeriți (Luca 18,14)… Şi ea Îi ştergea picioarele Sale nu cu un prosop, ci cu părul său, pentru a arăta o mai mare slujire adusă Domnului… Alegoric, femeia a anticipat chipul Bisericii care cu adevărat, în deplinătatea credinței, îşi aduce cucernicia faţă de Hristos. Şi aceasta, El o primeşte ca pe o foarte preţioasă mireasmă.

(Cromatius din Aquilea,Predica 2.2-3, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

Turnarea mirului pe picioarele lui Iisus

(In. 12, 3) Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului.

Iubind acest trup, care este Biserica, adu apă pentru picioarele Lui şi I le sărută, nu doar iertând pe cei care au devenit prinşi în păcat, ci prin pacea ta, dându-le armonie şi pace. Toarnă mir pe picioarele Sale, pentru ca toată casa unde Hristos s-a întins la masă să poată fi umplută cu mirosul mirului tău, ca toţi cei ce stau la masă cu El să poată fi încântați de mireasma ta. Cu alte cuvinte, cinsteşte pe cele mai slabe.

(Sfântul Ambrozie al Milanului, Scrisoarea 62, Către sora lui, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Radu)

 

Dăruieşte din prisosul tău săracilor

(In. 12, 3) Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului.

Să privim în interiorul tainei pe care această întâmplare o semnifică. Oricare suflet dintre voi, care îşi doreşte să fie cu adevărat credincios, Îi unge picioarele Domnului cu mirul scump, precum a făcut Maria. Acel mir a fost dreptatea şi, prin urmare, a cântărit exact greutatea unei litre: dar era mir de nard curat, de mare preţ. Din numele său, pistici [termenul pentru nard curat, pe care Augustin îl folosește transliterându-l din greacă, este nardi pistici. Pentru că pistici, care înseamnă demn de încredere sau autentic, derivă din termenul grecesc pentru credinţă, care este pistis, Augustin va extrage viitoare deducţii – n.tr.], noi trebuie să presupunem că a existat o localitate de la care a derivat preţiozitatea sa; dar această presupunere nu epuizează înţelesul cuvântului şi se potrivește bine unui simbol sfânt. Rădăcina cuvântului, în greacă (pistis) este numită de noi credinţă. Voi căutați să lucrați dreptatea: Dreptul va fi viu prin credinţă (Romani 1, 17). Ungeți picioarele lui Iisus: urmați paşii Domnului, trăind o viaţă bineplăcută. Ştergeți-le cu părul vostru: ceea ce aveți de prisos dăruiți săracilor şi astfel, ați şters picioarele Domnului. Pentru că se pare că părul este cea mai inutilă parte a corpului. Aveți ceva de care vă puteți lipsi din prisosul vostru: este inutil pentru voi, dar necesar pentru picioarele Domnului. Poate pe acest pământ, picioarele Domnului sunt încă în lipsă. Căci cui, dacă nu membrelor Lui, El le va spune la final: Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut (Matei 25, 40). Aţi sacrificat ceea ce este inutil pentru voi, dar aţi făcut ceea ce era mulţumitor pentru picioarele Mele.

(Sfântul Ambrozie al Milanului, Tratat la Evanghelia după Ioan 50.6, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba și Lucian Radu)

 

12, 4-5 Iuda Iscarioteanul

Iisus îl tolerează pe Iuda pentru a ne oferi o lecție

(In. 12, 4-5) Iar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis: Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor?

Iuda nu s-a osândit pe sine doar în momentul când s-a învoit cu mita iudeilor şi L-a trădat pe Domnul său. Căci nu puțini sunt cei care, nefiind atenţi la Evanghelie, presupun că Iuda a căzut doar în momentul când a acceptat banii de la iudei, pentru a-L trăda pe Domnul. Nu atunci a fost momentul când a pierit. Era deja un hoţ, aproape pierdut, şi Îl urma pe Domnul nostru doar cu trupul, dar nu şi cu inima. El a întregit numărul apostolic de doisprezece, dar nu avea parte de binecuvântarea apostolică – el a fost făcut al doisprezecelea doar la înfățișare. Odată cu plecarea lui şi succesiunea altuia, realitatea apostolică a fost completată şi deplinătatea numărului a fost păstrată. Ce lecţie a încercat Domnul nostru Iisus Hristos să imprime Bisericii când a decis să aibă un naufragiat printre cei doisprezece? Am învăţat datoria de a-i tolera pe cei slabi şi de a ne abţine de la despărţirea trupului lui Hristos. Aici îl aveţi pe Iuda printre cei sfinţi – acel Iuda, fiţi atenţi, care a fost un hoţ – şi nu treceţi cu vederea acest lucru, dat fiind faptul că nu era un hoţ obişnuit, ci un hoţ care a comis o fărădelege. Era un hoţ de bani – nu orice fel de bani, ci acei ai Domnului… Cel care fură Biserica stă alături de Iuda cel pierdut. Acest fel de om a fost Iuda şi totuși mergea alături de unsprezece sfinţi ucenici...

Toleraţi-i pe cei slabi, voi, care sunteţi buni, ca să puteţi primi răsplata celor buni şi ca să nu cădeţi în pedeapsa celor slabi. Urmaţi exemplul Domnului nostru de atunci când trăia cu oamenii pe pământ. De ce avea traistă Cel căruia îngerii Îi slujeau, exceptând motivul că Biserica Lui, mai pe urmă, a avut cutia milei? De ce a acceptat hoţii, dacă nu ca să arate că Biserica Sa trebuie să tolereze hoţii, chiar dacă a suferit din cauza lor? Nu este surprinzător că Iuda, care era obişnuit să fure bani din pungă, avea să-L trădeze pe Domnul pentru bani.

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 50, 10, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

Răutatea lui Iuda, ascunsă sub haina credinței

(In. 12, 4-5) Iar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis: Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor?

Iuda prețuia înșelăciunea mai mult decât orice altceva, exceptând ura sa faţă de Domnul. Cu toate acestea, sub pretextul credinţei, el aduce la lumină aceste cuvinte viclene… Păcătos, lipsit de evlavie, dincolo de măsură şi plin de dispoziţie barbară, influenţat de lăcomia sa frauduloasă, este evident că el exprimă acest preț în mod intenționat, încercând să îl ascundă sub hainele credinței.

(Gaudent de Brescia, Predici 13, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

Iuda dispreţuieşte iertarea şi pătimirile lui Hristos

(In. 12, 4-5) Iar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis: Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor?

O, Iuda, trădătorule, prețuiești mirul pătimirilorSale cu trei sute de dinari şi vinzi pătimirileSale cu treizeci de dinari? Bogat ești în preţuire și ieftin în răutate!

(Sfântul Ambrozie al Milanului, Despre Duhul Sfânt 3, 17, 128, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

12, 6 Pe furul de Iuda nu îl interesau săracii

Cine a murmurat împotriva pierderii mirului?

(In. 12, 6) Dar el a zis aceasta, nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea.

În celelalte Evanghelii, ucenicii sunt cei care au murmurat față de risipirea mirului… Cred că Iuda este pus pentru toţi ucenicii; singularul folosit pentru plural (Gaudentius face o apreciere similară, presupunând că Iisus încerca să îl lipsească pe Iuda de o acuzaţie directă; a se vedea Tratatul 13 [PL 20: 935], unde compară sine cu sinite – n.tr.)… Dar, în orice caz, putem să considerăm că ceilalţi ucenici au spus-o, au gândit-o sau au fost convinşi s-o facă chiar din cauza acestui cuvânt al lui Iuda. Singura diferenţă este că Matei şi Marcu înadins au menţionat intervenția celorlalţi, pe când Ioan l-a menţionat doar pe Iuda, al cărui obicei de a fura îl și face observat.

(Fericitul Augustin, Concordanţa evangheliilor 2, 79, 156, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba și Lucian Radu)

 

Iuda ar fi avut toate motivele să nu-L vândă pe Iisus pentru bani

(In. 12, 6) Dar el a zis aceasta, nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea.

Iuda a fost ales ca unul dintre cei doisprezece apostoli şi se ocupa de bani, împărțindu-i săracilor, pentru ca să nu se creadă că L-a trădat pe Domnul pentru că nu era cinstit sau se afla în nevoi față de ceilalți apostoli. Domnul i-a dăruit lui această sarcină pentru ca astfel să se vadă că a fost drept față de Iuda. Iuda avea să fie vinovat de o mai mare greşeală, nu ca și cum ar fi fost provocat la aceasta de un rău făcut lui, ci ca unul care a întrebuinţat greşit harul.

(Sfântul Ambrozie al Milanului, Obligaţiile clerului 1, 16, 64, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

Iisus a încercat să împiedice lăcomia lui Iuda

(In. 12, 6) Dar el a zis aceasta, nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea.

Domnul nostru, pentru că a văzut că Iuda era lacom după bani, l-a însărcinat cu banii pentru a-l mulţumi şi pentru a-l opri să devină trădător, de dragul banilor. Ar fi fost mult mai bine totuşi să-i fure, decât să-L trădeze pe Creator pentru bani… Nu ar fi trebuit oare ca cel ce fura bani să se teamă de Creatorul banilor? Dar poate chiar aceasta este ceea ce şi-a amintit atunci când s-a spânzurat (Matei 27, 5).

(Sfântul Efrem Sirul, Comentariu la Diatesaronul lui Tațian 17, 13, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

O persoană lacomă totdeauna este în nevoi

(In. 12, 6) Dar el a zis aceasta, nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea.

Deoarece o persoană lacomă totdeauna este în nevoi, Iuda, fiind necredincios și rău, nu și-a adus niciodată aminte de încrederea care a fost învestiră în el, ci a trecut de la furtul banilor ce-i erau încredințați, la trădarea Domnului, Care avusese încredere în El.

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 2.4, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Radu)

 

12, 7 Ziua îngropării Domnului

În inima lui Iuda nu există milă

(In. 12, 7) A zis deci Iisus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat.

Din nou, ca şi cum ar aminti de trădătorul Lui, Iisus face o aluzie la îngroparea Sa. Dar mustrarea nu-l atinge pe vânzător, nici exprimarea nu-l potoleşte, deşi ar fi trebuit să fie suficient pentru a-l însufleţi cu milă – aproape ca şi cum Iisus ar fi spus: Eu sunt o povară şi ştiu că v-am cauzat multe probleme, dar mai aşteptaţi puţin şi voi pleca.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 65, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

Mariei i s-a permis să-L ungă

(In. 12, 7) A zis deci Iisus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat.

Este ca şi cum Iuda a întrebat cu nevinovăţie şi Domnul nostru i-a explicat pe înțelese şi cu dragoste taina a ceea ce a însemnat fapta Mariei, anume, că El trebuia să moară şi aceasta a fost ungerea cu miresme pentru îngroparea Lui. I-a fost dăruit Mariei (căreia nu avea să i se permită să ungă trupul Său mort, deşi şi-a dorit foarte mult aceasta) să-I răsplătească Lui, cât timp era încă viu, deoarece nu avea să fie capabilă să facă acest lucru după moartea Sa, pentru că avea să fie împiedicată de învierea Sa grabnică.

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 2.4, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

Ungerea pentru îngroparea Sa

(In. 12, 7) A zis deci Iisus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat.

El l-a adus pe Lazăr la viaţă şi a murit în locul lui. Pentru că, după ce l-a scos pe Lazăr din mormânt şi a stat cu el la masă, El Însuşi a fost înmormântat, prin simbolul ungerii cu mirul pe care Maria l-a turnat pe capul Său… Aşadar, Domnul a venit în Betania, Și-a înviat prietenul şi S-a îngropat pe Sine prin simbolul ungerii. El le-a făcut pe Maria şi Marta vesele şi a dezvăluit atât moartea, cât și şi lăcomia, moartea pentru că nu avea să-L țină pentru totdeauna şi lăcomia pentru că nu avea să-l vândă întotdeauna.

 (Sfântul Efrem Sirul, Comentariu la Diatesaronul lui Tațian 17, 7-8, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

12, 8 Săracii

Dragoste, mustrare şi apărare

(In. 12, 8) Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna.

Dacă, spune El, eşti sincer în milostenia pe care o faci săracilor, îți rămâne destul timp pentru a le face bine. Nu vor lipsi niciodată din această lume. Dar nu va fi oricând uşor pentru tine să-Mi slujești: Eu stau cu tine pentru puţin timp şi apoi voi pleca. Prima dată, El a curăţit-o pe femeie de vină cu aceste cuvinte, spunând smerit că mai mare o cinste trebuie să I se atribuie Lui decât săracilor, pentru că El avea să stătea cu ei numai pentru puţin timp. Apoi, a mustrat intenţia lui Iuda, pentru că el nu se îngrijea deloc de săraci și pentru că nici femeia nu ar fi trebuit să fie osândită din cauza mirului pe care l-a turnat.

(Teodor de Mopsuestia, Comentariu la Ioan 5, 12, 8, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

Grija pentru cei săraci

(In. 12, 8) Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna.

Şi Domnul aduce un argument care ne convinge că nimic nu este mai mare decât credința faţă de El. Pentru că, spune El, dragostea pentru săraci este foarte de preţ, doar să fie așezată după adorarea lui Dumnezeu. Timpul, spune El, care a fost hotărât pentru cinstirea Mea, ca şi cum ar spune: timpul călătoriei Mele pe pământ, nu cere ca săracii să fie cinstiţi înaintea Mea. Şi aceasta a spus-o cu referire la întrupare. Cu toate acestea, El nu interzice omului compătimitor să-şi exercite dragostea faţă de săraci.

De aceea, când este nevoie de slujire sau de cântare, acestea trebuie cinstite înainte de dragostea faţă de săraci. Pentru că este posibil să faci bine şi după ce slujbele se sfârşesc. Prin urmare, El spune, așadar, că nu este necesar tot timpul, fără întrerupere, să ne dedicăm timpul cinstindu-L sau să cheltuim totul cu slujbele preoțești, ci să strângem cea mai mare parte pentru săraci. Sau gândiţi-vă în acest mod: Aşa cum El cere ucenicilor Lui să postească după ce S-a înălțat la Tatăl (Matei 9, 15), tot așa le spune și că vor putea cu o mai mare ușurință să aibă grijă de săraci şi să-și manifeste dragostea față de ei cu mai puţină distragere şi pentru mai mult timp, așa cum se și cuvine să o facă. Pentru că, după înălţarea Domnului, când ei nu L-au mai urmat pe Învăţătorul lor în călătoria Sa, ci au avut răgaz, cu râvnă, toate prinoasele care le erau aduse le împărțeau săracilor.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan 8, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

Tu unge capul Domnului prin grija față de săraci

(In. 12, 8) Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna.

Atât de puternică este lauda unei lucrări bune de acest fel, încât ne îndeamnă pe toţi să acoperim capul Domnului cu miresme şi lucrări bogate, pentru ca să se spună și despre noi că am făcut o lucrare bună asupra capului Său. Pentru că, atât timp cât suntem în această viaţă, îi vom avea mereu pe cei săraci cu noi şi cei care au avansat în cunoştinţe şi au devenit bogaţi în înţelepciunea lui Dumnezeu trebuie să aibă grijă de ei, dar aceasta nu poate fi egalată cu cinstea de a-L avea mereu cu ei, şi noaptea şi ziua, pe Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul şi Înţelepciunea lui Dumnezeu şi tot ceea ce este Domnul şi Mântuitorul nostru.

(Origen, Comentariu la Matei 77, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

Prezenţa întrupată a lui Iisus s-a retras

(In. 12, 8) Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna.

Poate de asemenea să fie înţeles şi în acest chip… binele poate fi interpretat și ca fiind adresat lor, dar nu în așa fel încât să fie o sursă de nelinişte. Pentru că El vorbea despre prezenţa Sa fizică. Deoarece, din punct de vedere al măreţiei Sale, al iconomiei Sale, al harului Său necuprins cu mintea şi nevăzut, cuvintele Sale sunt împlinite: Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului (Matei 28, 20). Dar, din punct de vedere al trupului pe care şi L-a asumat ca Cuvânt al lui Dumnezeu… pe acesta nu îl veţi avea tot timpul. Şi de ce aceasta? Pentru că, din punct de vedere al prezenţei Sale fizice, El s-a alăturat timp de patruzeci de zile ucenicilor Săi şi apoi, aducându-i până acolo, cu scopul de a-L vedea şi nu cu cel de a-L urma, S-a ridicat la cer. El este acolo, într-adevăr, stând de-a dreapta Tatălui. Dar El este şi aici, niciodată retrăgându-Și prezenţa Slavei Sale. Cu alte cuvinte, din punct de vedere al prezenţei Sale dumnezeiești, Îl avem mereu pe Hristos. Din punct de vedere al prezenţei Sale fizice, le-a fost spus în chip adevărat ucenicilor Săi: Nu mă veţi avea tot timpul cu voi. Din acest punct de vedere, Biserica s-a bucurat de prezenţa Sa doar pentru câteva zile; acum Îl are pe Acesta prin credinţă, fără a-L mai vedea cu ochii. În orice mod s-ar fi spus atunci: Dar pe Mine nu mă veţi avea tot timpul, nu mai poate, presupun, după această dublă soluţie , să rămână un subiect al îndoielii.

(Sfântul Ambrozie al Milanului, Tratat la Evanghelia după Ioan 50, 13, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

Cei păcătoși nu îl vor avea pe Hristos mereu

(In. 12, 8) Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna.

Noi cu siguranţă putem înţelege: pe săraci îi aveţi mereu. Ce a spus aici este adevărat. Când au lipsit vreodată săracii din Biserică? Dar pe Mine nu Mă veţi avea tot timpul. Ce vrea să arate prin aceasta? Cum ar trebui să înţelegem: nu Mă veţi avea tot timpul? Nu vă tulburați: aceste cuvinte i-au fost adresate lui Iuda. Însă de ce nu a spus: Tu (singur) vei, avea în loc de voi (plural) veţi avea? El a folosit forma de plural pentru că, aici, Iuda nu este deosebit de ceilalţi. Un om păcătos reprezintă tot trupul celor neputincioşi… Şi astfel i-a spus lui Iuda: pe Mine nu mă vei avea tot timpul. Dar ce înseamnă nu tot timpul şi tot timpul? Dacă eşti bun, dacă aparţii trupului reprezentat de Petru, Îl ai pe Hristos acum şi de acum înainte: acum, prin credinţă, prin semne, prin sfinţire, prin botez, prin pâinea şi vinul de la altar. Îl ai pe Hristos acum și Îl vei avea mereu. Pentru că, atunci când vei pleca de aici, vei ajunge la El, la Cel care a spus tâlharului: Astăzi vei fi cu Mine în rai (Lc. 23, 43). Dar dacă acum trăieşti păcătos, doar ți se pare că Îl ai pe Hristos, pentru că intri în Biserică, te însemnezi cu semnul lui Hristos, eşti botezat cu botezul lui Hristos, te amesteci cu membrii lui Hristos şi te apropii de altarul Lui: Îl ai acum pe Hristos, dar trăind păcătos, nu Îl vei avea pentru totdeauna.

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 50, 12, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

Nebunia păcatului

(In. 12, 8) Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna.

Dar niciunul dintre aceste lucruri pe care Le-a spus nu l-au întors pe barbarul nebun (Iuda). Şi totuși, într-adevăr, Iisus a spus şi a făcut mai mult decât aceasta: i-a spălat picioarele în acea noapte, l-a făcut părtaş la masă şi la sare, fiind un lucru care ar trebui să împiedice chiar şi sufletele tâlharilor, și a spus şi alte cuvinte, îndeajuns de a topi o piatră, făcând aceasta chiar în acea zi, pentru ca timpul să nu-l facă să uite. Dar niciuna dintre acestea nu l-a atins pe Iuda.

 (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 65, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

12, 9- 10Mulţimea a venit ca să-L vadă pe Iisus şi pe Lazăr

Conducătorii evrei au căutat să-L oprească

(In. 12, 9-10) Deci mulţime mare de iudei au aflat că este acolo şi au venit nu numai pentru Iisus, ci să vadă şi pe Lazăr, pe care-l înviase din morţi. Şi s-au sfătuit arhiereii ca şi pe Lazăr să-l omoare.

Iudeii au descoperit că Iisus se afla din nou în Betania, stând cu Lazăr şi sora sa, şi că era cu ei chiar în acel moment. Mulţi au venit… poate aşteptând să audă ceva extraordinar de la El, ca şi cum ar fi fost cineva care vine dintr-un loc îndepărtat și uitat de civilizaţie. Din acest motiv, mai-marii preoţilor, când a văzut că mulţimea era foarte atrasă de dorinţa de a-l vedea pe Lazăr, s-au gândit să-l ucidă pe Lazăr împreună cu Hristos. Ei cu siguranţă au avut ideea că mulţimea… nu s-a limitat doar să-l vadă pe Lazăr, ci că, prin vederea lui, aveau să fie conduşi la credința în Hristos – ca şi cum El, Care l-a ridicat odată pe Lazăr din morţi, nu l-ar mai putea aduce la viaţă încă o dată. (Teodor de Mopsuestia, Comentariu la Ioan 5, 12, 9, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

 12, 10 Complotând uciderea lui Lazăr

Nechibzuinţa de a-l ucide pe cel care abia a fost înviat

(In. 12, 10) Şi s-au sfătuit arhiereii ca şi pe Lazăr să-l omoare.

Oarbă şiretenie a celor orbi, să dorească a-l ucide pe cel care a fost readus la viaţă! Ca şi cum Iisus nu ar fi putut să-l aducă la viaţă pe cel care a fost ucis, când avuse puterea să-l aducă la viaţă pe cel care a murit. Şi, într-adevăr – El ne-a arătat că le putea face pe amândouă, dat fiind faptul că l-a adus pe Lazăr la viaţă, care a murit, şi S-a înviat pe El Însuşi, Care a fost omorât.

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 2, 4, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

Invidia caută să-i omoare pe cei readuşi la viaţă

(In. 12, 10) Şi s-au sfătuit arhiereii ca şi pe Lazăr să-l omoare.

În prezenţa unui asemenea har, dat de Domnul, a unei asemenea minuni a darului divin, când toţi ar fi trebuit să se bucure, cei slabi erau tulburați şi adunaţi la sfat împotriva lui Hristos (Ioan 11, 47) şi îşi doreau și mai mult, să-l ucidă chiar și pe Lazăr. Nu realizaţi că sunteţi urmași ai acelora a căror învârtoşare o moşteniţi? Pentru că şi voi, de asemenea, vă mâniați şi vă adunaţi împotriva Bisericii, pentru că vedeţi morţii cum revin la viaţă în Biserică şi cum se înalţă prin primirea iertării păcatelor. Şi aşa, în ceea ce vă priveşte, doriţi să ucideţi din nou, din invidie, pe aceia care sunt readuşi la viaţă.

(Sfântul Ambrozie al Milanului, Despre pocăinţă 27, 59, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

12, 11 Cum pot fi împiedicate lepădările de Iisus?

Lazăr îi înfurie pe conducătorii evrei

(In. 12, 11) Căci, din cauza lui mulţi dintre iudei mergeau şi credeau în Iisus.

Nici o altă minune a lui Hristos nu i-a înfuriat pe conducătorii evrei atât de mult ca aceasta…. A fost atât de publică şi de minunată vederea unui om mergând şi vorbind, după ce fusese mort timp patru zile, și fapta a fost atât de incontestabilă… În cazul altor minuni, ei L-au învinuit de nerespectarea sâmbetei (Ioan 5, 16) şi astfel au distras minţile oamenilor; dar aici nimic nu era greşit, şi prin urmare, şi-au aruncat mânia asupra Lazăr… Ei ar fi făcut la fel și orbului, dacă n-ar fi avut porunca sabatului. Apoi, din nou, cel din urmă a fost un om sărac şi l-au alungat din templu, dar Lazăr era un om de înaltă clasă socială, aşa cum este evident din numărul oamenilor care au venit pentru a o mângâia pe sora sa… I-a înfuriat pe toţi, văzându-i mergând în Betania, părăsind sărbătoarea care atunci începuse.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 66, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

Înverșunați ca să-L oprească pe Hristos

(In. 12, 11) Căci, din cauza lui mulţi dintre iudei mergeau şi credeau în Iisus.

Vedeţi acum cât de violenţi par să devină conducătorii, grăbindu-se cu sălbăticie aici şi acolo, sub influenţa invidiei lor, spunând lucruri nebunești. Ei s-au gândit cu seriozitate la ucidere peste ucidere, gândind că așa vor putea să şteargă puterea faptei minunate în acelaşi timp cu victima lor, pentru a opri mulţimea ce aleargă să Îl creadă pe Hristos.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

12, 12Mulţimea aude de intrarea lui Iisus în Ierusalim

 

Mulţimea ştie mai bine decât conducătorii ei

(In. 12, 12) A doua zi, mulţime multă, care venise la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim,

Bogăţia este la fel de capabilă ca şi puterea să îi distrugă pe cei care nu sunt atenţi. Prima conduce spre lăcomie, cea dea doua spre mândrie. Vedeţi, de exemplu, cum mulţimea de israeliţi proclamă adevărul, pe când conducătorii ei sunt corupţi. Pentru că primii dintre aceştia au crezut în Hristos, aşa cum evangheliştii afirmă continuu, spunând că mulţi din mulţime au crezut în El (Ioan 7, 31, 48), dar cei care erau din clasa conducătoare nu au crezut… Dar cum vine aceasta, că El intră în mod deschis în Ierusalim, având în vedere faptul că înainte nu mergea în mod deschis printre evrei, ci se retrăgea în pustie? Înăbușind mânia lor, prin retragerea Lui, El acum vine la ei, când sunt mai calmi. De altfel, mulţimea care a mers înaintea Lui şi care mai apoi L-a urmat era de ajuns să-i înfricoșeze. Pentru că nici o altă înviere nu a atras pe oameni atât de mult precum cea a lui Lazăr. Şi un alt evanghelist spune că şi-au aruncat îmbrăcămintea lor sub picioarele Lui (Matei 21, 8) şi că toată cetatea era cutremurată (Matei 21, 10). Acesta a fost chipul de cinstire pe care L-a avut când a intrat în cetate.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 66, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

12, 13 Ramuri de finic şi osanele

Mulţimea Îl întâmpină pe Iisus

(In. 12, 13) Au luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinarea Lui şi strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!

Când mulţimea a luat ramurile de finic şi au venit înaintea lui Hristos, care Se pregătea să urce la sărbătoare, toţi purtau mărturia că El l-a chemat afară pe Lazăr din mormânt şi l-a ridicat din morţi. Datorită acesteia, acea mare mulţime a crezut în El, când au auzit că a făcut acest semn. Pentru că toţi oamenii au ieşit afară din mormânt înainte să-l îngroape şi au închis uşa mormântului. Și o mare mirare i-a cuprins pe toţi când au auzit că era din nou în viaţă.

(Sfântul Atanasie cel Mare, Omilie la Învierea lui Lazăr, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

Ramuri de biruinţă asupra morţii

(In. 12, 13) Au luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinarea Lui şi strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!

O, Mântuitorule, toţi au venit cu ramuri de finic cu prilejul venirii Tale, strigând: Osana,

Noi acum Îţi aducem imne de slavă din gurile noastre vrednice de milă

Aşa cum adiem ramurile duhului nostru şi strigăm:

O, Tu, cu adevărat printre cei de Sus, mântuieşte lumea pe care ai creat-o, Doamne,

Şi curăţeşte păcatele noastre, așa cum odinioară ai uscat

Lacrimile Mariei şi ale Martei.

O, Iubitorule de oameni, Biserica Sfântă ţine o mare sărbătoare, cu credinţă chemându-şi împreună copiii ei,

Te întâmpină pe Tine cu ramuri de finic şi îşi aruncă hainele de bucurie

Aşa… încât, cu ucenicii Tăi şi cu prietenii Tăi,

Tu trebuie să înalţi şi să dai o adâncă pace pentru slujitorii Tăi

Şi… eliberează-i pe ei din asuprire, aşa cum odinioară ai cercetat lacrimile Mariei şi ale Martei.

Apleacă-Ți urechea Ta, o, Dumnezeule a toate şi auzi rugăciunile noastre şi ne smulge din ghearele morţii…

Dă-ne voie nouă, celor care suntem morţi din cauza păcatelor noastre şi care trăim în mormânt din cauza conştiinţei noastre diavoleşti,

Să imităm pe surorile credinciosului Lazăr, atunci când strigăm cu lacrimi către Hristos, cu credinţă şi cu dragoste:

Mântuieşte-ne pe noi Tu, Care ai făcut voia Tatălui de a deveni om.

Şi ne înviază din moartea păcatelor noastre

Tu, Cel fără de moarte.

(Roman Melodul, Condac la Învierea lui Lazăr 15, 14- 17, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

Ramurile de finic sunt psalmii de laudă pentru biruinţă

(In. 12, 13) Au luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinarea Lui şi strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!

Vezi cât de măreţ a fost rodul rugăciunii Lui şi cât de mare era turma oii celei pierdute a casei lui Israel care a auzit vocea Păstorului ei… A doua zi, mulţime multă, care venise la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim, au luat ramuri de finic… (In. 12, 12-13)… Ramurile de finic sunt psalmi de laudă pentru biruinţa pe care Domnul nostru urma să o obţină asupra morţii prin moartea Sa şi, prin biruinţa crucii, pentru biruinţa Sa asupra diavolului, împăratul morţii.

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 51, 1-2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

Mulţimea Îl slăveşte întrebuinţând Scriptura

(In. 12, 13) Au luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinarea Lui şi strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!

Mulţimea nu Îl slăveşte pe Iisus printr-un limbaj comun, ci citează din Scriptura inspirată (Psalmul 117, 26) care vorbea foarte frumos despre El. Mărturisind că El era într-adevăr Regele lui Israel, L-au numit regele lor şi au acceptat stăpânirea lui Hristos.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan 8, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

Vechiul şi Noul Testament Îl slăvesc pe Hristos

(In. 12, 13) Au luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinarea Lui şi strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!

Cei care mergeau înainte şi cei care Îl urmau exaltaţi pe Domnul nostru, uniți în aceeaşi voce de slavă, pentru că fără îndoială credinţa acelora care au fost încuviinţaţi înainte de întruparea Domnului nostru şi a celor de după este aceeaşi, deşi aveau taine care se diferenţiau conform obiceiurilor timpurilor. Petru aduce mărturie în acest sens atunci când spune: Dar noi credem că ne vom mântui în acelaşi chip ca şi aceia, prin harul Domnului Iisus (Fapte 15, 11).

Cât despre cuvântul lor, Osana, semnifică de fapt mântuirea prin Fiul lui David, fiind acelaşi lucru pe care îl citim în psalm: Domnul este mântuirea noastră, binecuvântarea Ta peste poporul Tău (Psalmul 3, 9). Este la fel ca şi refrenul pe care sfinţii îl repetă cu o cântare de mare laudă în Apocalipsă: Mântuirea este de la Dumnezeul nostru, Care şade pe tron, şi de la Mielul (Apocalipsă 7, 10).

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 2, 3, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba și Lucian Radu)

 

Osana înseamnă mântuit

(In. 12, 13) Au luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinarea Lui şi strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!

Prin urmare, așa cum osana este rostit în psalmul despre care vorbim și care este tradus: Mântuieşte-ne pe noi acum, şi ebraica are Doamne, mântuieşte-ne. Iar cuvintele binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului sunt luate din acelaşi psalm şi aceste cuvinte se pot referi doar la Hristos, Fiul lui Dumnezeu, iar noi, fireşte, tot Lui Îi atribuim și restul profeției.

(Eusebiu de Cezareea, Mărturia Evangheliei 9, 18, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba și Lucian Radu)

 

Acelaşi psalm vorbeşte despre piatra din capul unghiuluicea nebăgată în seamă

(In. 12, 13) Au luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinarea Lui şi strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!

Mulţimea a luat acest verset de laudă din psalmul 117 şi nimeni nu se îndoieşte că acolo se psalmodiază despre Domnul. Prin urmare, cu dreptate se vorbeşte mai înainte despre El, în acelaşi psalm, Piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii a ajuns în capul unghiului (Psalmul 117, 22), pentru că Hristos, pe Care evreii L-au respins, ca ziditori ai legilor propriei tradiţii, a devenit un memorial (lat. monumentum) pentru credincioşii din ambele popoare, anume, evreii şi neamurile. Cât despre faptul că Hristos este numit piatra cea din capul unghiului în acest psalm, tocmai despre aceasta s-a cântat în mare slavă în Evanghelie, prin vocea celor care L-au urmat şi a celor care Îi mergeau înainte.

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 2, 3, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba și Lucian Radu)

 

12, 13b Împăratul care vine în Numele Domnului

În numele Tatălui

(In. 12, 13) Au luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinarea Lui şi strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!

În numele Domnuluiînseamnă în numele Tatălui (deşi Augustin notează că poate fi înţeles că El vine în numele Lui întrucât şi El Însuşi este Domnul citând, destul de interesant, citatul de la Ioan 5, 43 – n.tr), aşa cum Domnul nostru Însuşi a spus altundeva evreilor necredincioşi: am venit în numele Tatălui Meu şi voi nu Mă primiţi; altul va veni în numele său, şi pe el îl veţi primi (Ioan 5, 43). Hristos a venit în numele Tatălui pentru că, prin tot ceea ce a făcut sau a spus, avea ca preocupare să-L slăvească pe Tatăl Său şi să propovăduiască oamenilor că El este Cel care trebuie să fie slăvit. Antihristul va veni în nume propriu şi, deşi poate este cea mai păcătoasă persoană dintre toate şi un mare ajutor al diavolului, se va considera potrivit a se numi pe sine Fiul lui Dumnezeu, deși va fi împotrivă şi înălţat deasupra a orice se poate numi Dumnezeu şi va fi cinstit cu închinare (2 Tesaloniceni 2, 4).

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 2, 3, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

Întoarcerea Împăratului

(In. 12, 13) Au luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinarea Lui şi strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!

Domnul a dăruit, cu ajutorul venirii Sale, un mai mare har acelora din perioada mai târzie decât ceea ce a dăruit celor din Vechiul Testament. Pentru că ei, într-adevăr, obişnuiau să audă de la slugile Lui despre Împăratul care va veni şi s-au bucurat într-o anumită măsură, având în vedere că au aşteptat această venire. Dar cei care au fost într-adevăr în prezenţa Lui, care au fost eliberați şi au avut părtăşia harului Său, deţin mai mult har şi o mai mare bucurie pentru că Împăratul a sosit. Aceasta este şi ceea ce David a spus: Iar sufletul meu să se bucure de Domnul; să se veselească de mântuirea Lui (Psalmul 34, 8). Şi din acest motiv, la intrarea Sa în Ierusalim, toţi cei care erau în cale L-au recunoscut pe David, regele lor, în durerea sufletului Său, şi şi-au aruncat hainele pentru El şi au aranjat drumul cu ramuri verzi, strigând cu mare bucurie şi mulţumire: Osana, Fiul lui David, bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului; Osana întru cei de sus (Matei 21, 9). Ceea ce s-a spus de către David cu privire la Fiul lui Dumnezeu, s-a împlinit în persoana Lui... El Însuşi era Cel vestit de profeţi ca Mesia, al cărui nume este slăvit în lumea întreagă.

(Sfântul Irineu de Lyon, Împotriva ereziilor 4, 11, 3, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

A deveni împărat nu este o înălţare pentru Domnul

(In. 12, 13) Au luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinarea Lui şi strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!

Ce suferinţă psihică trebuie să fi îndurat conducătorii evrei când au auzit o aşa mare mulţime de oameni proclamându-L pe Hristos Împărat! Dar ce onoare era pentru Domnul să fie Împăratul Israelului? Cât de minunat putea fi pentru Împăratul veşniciei să devină Împărat al lumii pământeşti? Hristos nu era Împăratul Israelului, ca să pretindă omagiu, ca să pună săbii în mâinile soldaţilor Săi şi să-Și subjuge duşmanii prin război. El era Împăratul Israelului prin manifestarea autorităţii Sale împărăteşti asupra sufletelor lor, prin faptul că ține cont întotdeauna de interesele lor, prin aducerea în împărăţia Sa cerească a celor a căror credinţă, nădejde şi iubire erau îndreptate către El Însuşi. Pentru Fiul lui Dumnezeu, egal al Tatălui, Cuvântul prin care toate lucrurile s-au făcut, în marea Lui bucurie, să Fie Împăratul Israelului era o smerire, nu o înălţare, un semn de milostenie şi nu de creştere a puterii Sale. Pentru că El, Cel care a fost numit pe pământ Regele iudeilor, este în ceruri Împăratul îngerilor.

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 51.4, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

12, 14 Iisus stă aşezat pe un asin

Iisus a împrumutat asinul

(In. 12, 14) Şi Iisus, găsind un asin tânăr, a şezut pe el, precum este scris:

Din motive ce țin de organizarea statului, unele ordine (administrative) ale cetăţenilor romani… sunt încoronate cu cununi de lauri… Există de asemenea şi cununi provinciale din aur, având nevoie de capuri mai mari de statui în loc de cele ale oamenilor. Dar ordinele voastre (diverse oficii clericale ale celor cărora el le scrie – n.tr) şi magistraturile voastre şi chiar locul de întâlnire care este Biserica sunt ale lui Hristos. Aparțineți Lui pentru că ați fost înscriși în cartea vieţii (Filipeni 4, 3). Acolo sângele Domnului slujește pentru haina voastră purpurie şi lungul drum este Însăşi crucea Lui. Acolo securea stădeja la rădăcina pomului (Matei 3, 10). Acolo mlădiţa este din rădăcina lui Iesei (Isaia 11, 1). Nu contează statutul cailor cu cununile lor. Domnul vostru, atunci când potrivit Scripturii, a intrat în Ierusalim biruitor, nu a avut un asin al său. Unii îşi pun încrederea în carele lor, alţii în caii lor. Dar noi căutăm ajutorul în numele Domnului Dumnezeului nostru (Psalmul 19, 8).

(Tertulian, Cununa 13, 1, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba și Lucian Radu)

 

Asina şi mânzul

(In. 12, 14) Şi Iisus, găsind un asin tânăr, a şezut pe el, precum este scris:

Totuși cum s-au petrecut toate dacă ceilalţi evanghelişti spun că El a trimis pe ucenici şi a zis: Dezlegaţi asina şi mânzul (Matei 21, 2), pe când Ioan nu spune nimic de acest fel, ci doar găsind un asin tânăr, a şezut pe el (In. 12, 14). Probabil ambele evenimente au avut loc, însă doar după ce asina a fost dezlegată, și doar atunci când ucenicii au adus-o, Hristos a găsit mânzul şi S-a aşezat pe el.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 66.1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

Supunerea neamurilor

(In. 12, 14) Şi Iisus, găsind un asin tânăr, a şezut pe el, precum este scris:

Şi de-ndată ce, contrar obiceiurilor Sale de zi cu zi, doar la acest eveniment Hristos apare stând pe un mânz, nu spunem că a stat pe el pentru că era o distanţă lungă până la cetate, pentru că nu erau mai mult de două mile depărtare (vezi și Ioan 11, 18), și nici nu spunem asta pentru că era mulţime de oameni. Deoarece este cert că în alte ocazii, când era găsit împreună cu o mulţime de oameni, nu a făcut aceasta; dar El face aceasta pentru a arăta că este pe cale să aducă în stăpânirea Sa, ca popor nou, pe cei necurați dintre neamuri şi să-i conducă la principiile dreptăţii şi la Ierusalimul cel de sus, a cărui prefigurare este Ierusalimul pământesc. În acest Ierusalim, acest popor, fiind curăţit, va intra cu Hristos, Care va fi slăvit de neprihăniții îngeri, a căror închipuire sunt copiii. Şi El numeşte pe măgar mânz, pentru că oamenii dintre neamuri nu au fost învăţaţi în evlavia pe care credinţa o înfăptuieşte.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan 8, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Radu)

 

12, 15 Regele Sionului soseşte pe mânzul asinei

Nici o însemnare despre regele iudeilor decât la Hristos

(In. 12, 15) Nu te teme, fiica Sionului! Iată Împăratul tău vine, şezând pe mânzul asinei.

Zaharia a profeţit despre aceasta spre finalul profeției sale, după întoarcerea sa din Babilon. Dar acolo nu este nici o însemnare despre vreun rege evreu până la acea dată, aşa cum prevede proorocia, în afară de Domnul şi Mântuitorul Iisus Hristos, prin Care aceasta s-a și împlinit… Dar oare ce a vrut să arate mergând pe asin, dacă nu umilința și smerenia ce au marcat prima Sa venire?

(Eusebiu de Cezareea, Mărturia Evangheliei 9, 17, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Radu)

 

Împăraţii păcătoşi în contrast cu Împăratul păcii

(In. 12, 15) Nu te teme, fiica Sionului! Iată Împăratul tău vine, şezând pe mânzul asinei.

Pentru că toţi regii lor au fost majoritatea nedrepţi şi lacomi şi i-au supus pe ei la războaie, El le-a spus: Credeţi-Mă, nu sunt ca aceştia. Eu sunt blând şi smerit… și a demonstrat aceasta prin intrarea Sa, nu în fruntea unei armate, ci smerit, mergând pe un asin.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 66.1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

Recunoaşte-L pe Cel pe care Îl slăveşti

(In. 12, 15)Nu te teme, fiica Sionului! Iată Împăratul tău vine, şezând pe mânzul asinei.

Această faptă a Domnului este arătată în scrierile proorocilor, deși conducătorii evreilor nu au văzut în aceasta împlinirea profeţiei… Da, în acel popor, deşi ticălos, deşi orb, acolo a rămas încă fiica Sionului, care este Ierusalimul… Ei i se spune: Nu te teme… Recunoaşte-L pe El, Cel pe care Îl slăveşti, şi nu tremura când El suferă. Acela este sângele care va şterge păcatul tău şi va răscumpăra viaţa ta.

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 51, 5, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

12, 16 Ucenicii lui Iisus nu înţeleg

Ignoranţa de la început a apostolilor

(In. 12, 16) Acestea nu le-au înţeles ucenicii Lui la început, dar când S-a preaslăvit Iisus, atunci şi-au adus aminte că acestea I le-au făcut Lui.

Însă observaţi înţelepciunea evanghelistului, că nu îi este ruşine să arate ignoranţa de care dădeau mai înainte ucenicii. El scrie că ei nu cunoșteau cele ce se petreceau. Pentru că s-ar fi supărat dacă, rege fiind, ar fi aflat că El urma să sufere asemenea lucruri şi să fie tratat așa cum a fost tratat. În plus, ei nu ar fi putut cunoaşte imediat înţelesul împărăţiei despre care a vorbit. Pentru că un alt evanghelist spune că au înţeles acelea ca fiind vorba despre o împărăţie din această lume (Matei 20, 21).

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 66, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

Rațiunea ucenicilor

(In. 12, 16) Acestea nu le-au înţeles ucenicii Lui la început, dar când S-a preaslăvit Iisus, atunci şi-au adus aminte că acestea I le-au făcut Lui.

Evanghelistul nu ezită să menţioneze neștiința ucenicilor și nici înţelegerea lor de pe urmă, dat fiind faptul că nu l-a interesat respectul oamenilor, ci slava Duhului şi astfel arată ce fel de oameni erau ucenicii înainte de înviere şi ce fel de oameni au ajuns după înviere.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan 8, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

12, 17- 18 Mulţimea de la mormântul lui Lazăr aduce mărturie

Mulţimea cu uşurinţă convinsă de martori

(In. 12, 17-18) Deci da mărturie mulţimea care era cu El, când l-a strigat pe Lazăr din mormânt şi l-a înviat din morţi.

Adunarea oamenilor simpli, auzind ceea ce s-a întâmplat, a fost repede convinsă de cei care au mărturisit că Hristos l-a înviat pe Lazăr şi a rupt puterea morţii, așa cum au spus proorocii. De aceea au mers şi ei şi L-au întâmpinat.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan 8, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

Cel care a biruit moartea

(In. 12, 17-18) Deci da mărturie mulţimea care era cu El, când l-a strigat pe Lazăr din mormânt şi l-a înviat din morţi.

De vreme ce prin Adam a venit moartea, care i-a supus pe toţi, ei au auzit prin proorocii lor şi au crezut că moartea va fi învinsă. Când au văzut că aceasta s-a făcut prin Domnul nostru, care a înviat un om mort de patru zile, au luat ramuri de palmier şi au ieşit să-L întâmpine ca pe Cel ce este biruitor asupra morţii care apasă umanitatea şi L-au slăvit cu imne pe măsură. Având în vedere că fariseilor nu le plăcea acest lucru, le-au reproşat aceasta oamenilor, spunându-le că Îl urmează în deşert, dar reproşul lor era inutil, de vreme ce oamenii mergeau oricum după El.

(Teodor de Mopsuestia, Comentariu la Ioan 5, 12, 17-18, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)