„Când Te-am chemat, m-ai auzit, Dumnezeul dreptății mele! Întru necaz m-ai desfătat!” (Psalmul 4, 1). Iarna, din pricina gerului năprasnic, trunchiul copacului crapă pe dinăuntru, iar în nopțile geroase, aceste rupturi pricinuite de ger scot sunete destul de nefirești. Deși ar părea că gerul îl vatămă, el nu face altceva decât să-I despice și să-l desfacă pe dinăuntru, pentru a forma crăpături care primăvara sunt plinite cu noi fibre, pline de sevă, prin care copacii se umplu iarăși de viață și se dezvoltă, aducând rod de frumusețe.

În curgerea vieții lui pământești, omul întâlnește nenumărate piedici aproape de netrecut: necaz, suferință, durere… Toate acestea se regăsesc, deși ne este greu s-o acceptăm, în pronia lui Dumnezeu. Psalmistul spune: „Întru necaz M-ai chemat și te-am cercat la apa certării” (Psalmul 80, 6). Dumnezeu îngăduie să ajungem la „apa certării”, dar nu ca să ne înece, ci dimpotrivă, ca să ne învețe să înotăm. Deși ne este foarte greu să acceptăm suferința în viața noastră, ea este aceea care rupe și desface egoismul din noi (precum gerul face cu trunchiul copacului), lărgindu-ne inima spre a-L primi pe Dumnezeu. Este adevărat că acest proces de creștere este unul dureros, dar precum Însuși Dumnezeu-Cuvântul Și-a asumat această cruce a durerii, asemenea și noi suntem chemați să ne purtăm crucea, astfel încât inima noastră să devină o inimă mare, care să poată cuprinde toată lumea, agonisindu-și o nouă calitate: mărinimia.

Sfântul Luca al Crimeei spunea într-o scrisoare că: „Toate întâmplările din viețile noastre fac parte dintr-o iconomie a lui Dumnezeu cu noi, necunoscută nouă pe deplin. Acum nu le înțelegem tâlcul, dar mai târziu le vom înțelege. Acum ni se pare că suntem nedreptățiți, trișați, batjocoriți și așa mai departe. Mai târziu, vom înțelege că din toate am fi putut trage un folos imens: smerită cugetare. Smeritu-m-am și m-am mântuit, spunea Psalmistul”.

În astfel de momente ale vieții noastre, când întunericul și deznădejdea pun stăpânire pe noi, nu ne rămâne decât să așteptăm, asemenea copacilor, primăvara: primăvara duhovnicească ce oblojește rănile provocate de iubirea de sine și ne aduce rod de bucurie. „În necaz am chemat pe Domnul și m-a auzit și m-a scos întru desfătare” (Psalmul 117, 5).

(Ieromonah Luca Mirea, Crâmpeie de gând și cuvânt, Editura Predania, Bucuresti, p. 15)