Boala se găsește a fi schimbarea mișcării firești a facultăților naturale ale sufletului de la atingerea scopului lor[1]. Scopul natural de la origini este unirea cu Dumnezeu, cu semenii și cu cosmosul întreg. Neîmplinirea scopului aduce rătăcirea, secătuirea de puteri și în fine boala. Lucrarea searbădă repetată instaurează patima în suflet și trup. Omul s-a îmbolnăvit de necunoașterea cauzei sale, care este Dumnezeu Creatorul său. Nu știe pe Dumnezeu, atât de mult a rătăcit. Și această abatere îl doare, îi produce numai suferință.

Iată tragicul omenesc că prin păcat s-a căzut în toate relele, nenorocirile și necazurile. Începutul este de la pervertirea puterii de cunoaștere nemaifiind explorată natural, are drept cauză necunoașterea lui Dumnezeu generând: slava deșartă, trufia, pizma, mândria, înfumurarea, sfada, erezia în suflet. În al doilea rând se pervertește puterea de a simți și a dori prezența Bunului Dumnezeu are cauză explorarea simțurilor trupești egoiste limitate, întoarcere a acestei funcții contra omului va produce : lăcomia, desfrânarea, iubirea de argint, avariția spre pierdere și dărâmare. Iar în al treilea rând puterea voinței plină de fermitate sau irascibilitatea, este îmbolnăvită prin lupta de a scăpa de durere împotriva propriei sănătăți, va zămisli: furie, nerăbdare, tristețe, nepăsare, lașitate, cruzime.[2]

 Astfel ne îngrijim prin plăcere de iubirea trupească de noi înșine, naștem: lăcomia pântecelui, mândria, slava deșartă, îngâmfarea, iubirea de arginți, zgârcenia, tirania, fanfaronada, aroganța, nechibzuința, nebunia, părerea de sine, înfumurarea, disprețul, injuria, necurăția, ușurătatea, risipa, neînfrânarea, frivolitatea, umblarea cu capul prin nori, moleșeala, pornirea de a maltrata, de-a lua în râs, vorbirea prea multă, vorbirea la nevreme, vorbirea-urâtă.

Ascuțim mai mult prin durere modul iubirii trupești de noi înșine, naștem: mânia, pizma, ura, dușmănia, ținerea în minte a răului, calomnia, bârfeala, intriga, întristarea, deznădejdea, defăimarea Providenței, lâncezeala, neglijența, descurajarea, deprimarea, puținătatea de suflet, plânsul la nevreme, tânguiala, jalea, sfărâmarea totală, ciuda, gelozia și toate câte țin de o dispoziție care a fost lipsită de prilejurile plăcerii.

Când se amestecă în plăcere durerea, dând perversitatea ( întâlnirea părților contrare), naștem: fățărnicia, ironia, viclenia, prefăcătoria, lingușirea, dorința de a plăcea oamenilor.

Atunci când omul știe că a împlinit cele poruncite cu prisosință, „din inimă și cu voință fierbinte” percepe că se situează în lumină nefăcută de mână grosieră; fiindcă lipsește rușinea, deci înșelăciunea deșartă care vine în cei pierduți din închipuirea de sine; în această lumină se vede purtată de heruvimi Iubirea, care este Hristos. În fața acestui fapt se așterne tăcerea, orice discuție pălește în vinovată iscodire, nu se poate veni cu nimic, căci esența, plenitudinea și sfințenia sunt deja de față, se arată, se impune plenar prin simplul fapt că este Prezență cu osteneli crâncene căutată și dorită.[3]

Strălucește lumină în interiorul omului, ca o undă simțită tainic care încălzește treptat centrul ființei cu senzație de bucurie venită cu certitudine de la Dumnezeu, se adaugă apoi percepția unui dulce dumnezeiesc urmată de o dorință fericită de a păstra întreaga experiență cât mai mult, chiar pentru totdeauna. Când experiază persoana această prefacere duhovnicească pe parcursul strălucirii luminii dumnezeiești, trăiește un proces de umplere nevăzută de iubire, imperceptibilă dar care se deschide în adâncime spre o esență inefabilă, care nu poate fi atinsă și care se cunoaște că este lumina neapropiată, iar în ea știm că locuiește Dumnezeu, adică se împlinește ceea ce a spus Mântuitorul nostru că va veni cu Tatăl și cu Duhul Sfânt și vor face locaș în om care devine un vas ales, capabil să țină în sine.

Ceea ce se petrece este de negrăit, spune Sfântul Simeon Noul Teolog, lasă uimirea să ia îndatorirea de exprimare în continuare. Se identifică sentimentul ciudat de a muri pentru deșertăciunile pământești sau trupești. Într-un fel trăiești că mori de uimire, te încearcă un „cutremur de frică” și-ți dorești un singur lucru: să iubești pe Bunul, Dumnezeu nostru – Preasfânta Treime.

Este Însăși Iubirea care este purtată de heruvimi în lumina ambientală ce strălucește în duhul omului, în sinele interior. Are loc împărtășire de vederea și cunoaștere luminoasă reciprocă, a omului pe Dumnezeu și a lui Dumnezeu pe om. Irumpe în plâns persoana umană că trăiește momentul coborârii Lui Dumnezeu în intimitatea interioară, că a fost cunoscută și se bucură acum de cercetare de sus, că a fost învrednicită spre luminare și mângâiere. Că e dorită și iubită de Dumnezeu o va încerca o ură și o disprețuire a lumii păcătoase alterate de nelegiuire. Iuțeala ca putere sufletească firească se dezlănțuie în mișcarea ei naturală de a manifesta fermitate față de orice abatere de la împlinirea voii lui Dumnezeu.

Păcatul este abatere de la cursul firesc al mișcării sufletești de a slăvi doar pe Dumnezeu. Este un rău ce se adaugă la natura omenească. Odraslă ce crește din interiorul omului[4]. Răul este generat prin voința liberă a omului. Alegere proprie.„ Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ce iese din gură, aceea spurcă pe om” se spune la Matei 15, 11, dovedind interioritatea ca spațiu de producere a răului, a nelegiuirii la om. Cele rele sunt cele ce nu au sens, golire și neîmplinire. Lipsa binelui este răul. Îndepărtare de Dumnezeu, contrar scopului, contrar firii, contrar cauzei, contrar principiului, contrar țintei.